Ploua

Pisicu a simţit încă de azi după-amiază că o să plouă. Şi-a scos nasul pe geam şi a amuşinat aerul greu, apoi s-a postat pe pervaz. N-a tresărit la tunete, a stat cuminte să-şi încarce blana cu mici particule de electricitate din aer. Îi place mult să stea pe pervaz când plouă. Numără picăturile şi se îngrijorează doar că o să se umple de stropi de noroi pe burtă dacă iese afară. Nu e nimic ca mirosul de praf pe care cad primii picuri de ploaie şi ştie şi el asta.

Soră-mea a sunat disperată de la ţară că s-a stârnit o vijelie groaznică şi a plouat cu piatră. Plânge şi bebeluşul de frica tunetelor. S-au rupt norii şi torente au culcat toate roşiile la pământ. Bujorii sunt îngropaţi în noroi. Păcat că nu sunt la ţară. Poate m-ar fi prins ploaia în luncă. Să-mi spargă capul pietrele, să mă zgârâie pe faţă bucăţi de gheaţă şi să-mi umple spatele de vânătăi.

Când eram mică ploua mai mereu torenţial. Vara, la ţară, se inunda bătătura cu apă călduţă de ploaie şi direcţionam şuvoaiele cu mătura către grădina. Dar mai întâi de toate trebuia să fugim după puii de găină să-i prindem înainte să moară înecaţi. Intram sub şura de paie şi îi apucam de câte o aripă ca să-i scotem din baltă. Cu oamenii e mai greu. Nu mai au demult aripi, nu ascultă şi nu vor să fie traşi înapoi.

Draga C,

Nu mai contează ce spun acum, dar oricum ...pour la beaute du geste, să ştii că-mi pare teribil de rău şi că de două zile am un nod în gât şi-un ghem de lacrimi în ochi. Eu şi încă vreo două sute de fete. M-au invadat de nenumărate ori fluturii, pulsul mi-a luat-o razna şi n-am zis nimic niciodată. Am pierdut o groază de bătăi de inimă, pentru că n-am vrut să le ascult. Am frecat şerveţele între degete, am rupt etichete de sticle şi m-am uitat la tine prin cioburi verzi. Din generală s-au dus trei: înec, asfixiere, supradoză. N-au trecut decât zece ani, dar dacă se strigă catalogul or să răsune multe ecouri. Ca la reuniunea din Cişmigiu et Comp, când din bănci răzbătea câte un „Absent. Dispărut pe front”. Doar că peste noi n-a trecut nici un război, murim aiurea.Toamna trecută, într-un bar sordid, printr-un fum gros care îmi ascundea îmbujorarea prostească, ne-am trezit vorbind despre copii. Ai râs de mine că sunt rea. Că e imposibil să nu-mi placă deloc copiii, să nu vreau să mă căsătoresc vreodata. Tu ai zis că ştii sigur că la un moment dat o să ai o familie, cel puţin doi copii. Well, guess you’ll never make it. A fost prea întuneric în pasaj.

Tot felul

1. Avem la serviciu o colegă nouă, care de la început ni s-a părut cam ciudăţică. E de treabă, dar are un stil de face glume cam nepotrivit uneori. În plus, ne-a zis la un moment dat că se fereşte să lucreze pe calculator pentru că are tot felul de ghinioane, i se blochează dischetele, nu i se salvează documentele etc. Noi ne-am uitat întrebător unele la altele şi n-am zis nimic. Dacă ei i se pare ok să-şi facă listuţe şi documente scrise de mână ... fie. În următoarele zile însă, în prezenţa şi prin mijlocirea ei, s-au produs următoarele fenomene: s-a ars un bec, s-a oprit lumina de două ori, s-a stricat un calculator, s-a pornit alarma aiurea şi s-au defectat liniile telefonice. O credem în continuare ciudăţică, doar că acum a dispărut nota ironic-îngăduitoare pentru a fi înlocuită cu o oareşce teamă.

2. Pisicu şi Căţelu se şuşotesc în spatele meu, convinşi că nu-i aud. Ţes un plan diabolic să fure camioneta în care un vecin de bloc cară lactate Paco şi să fugă cu ea într-o văgăună de la marginea Bucureştiului. După ce vor fi încheiat marea ghiftuire cu smântână, să facă pierdută camioneta pe fundul lacului Snagov, ca să şteargă orice urmă. Nu ştiu dacă să le spun că distribuţia se face dimineaţa şi probabil camioneta e goală seara, când o parchează vecinul în spatele blocului. Aţi văzut că se plimbă maşini de îngheţată printre blocuri? Eu am dat peste două, în zone diferite ale Bucureştiului, şi mai degrabă aş jefui una dintr-astea.

3. Văd că în campanie toată lumea se bate pe voturile pensionarilor. La mine în cartier erau afişe cu seria de spectacole „Zilele pensionarului bucureştean” susţinută de Cosmin Guşă. Cântau Cătălin Crişan, Mirabela Dauer, Veta Biriş etc.

Acum ceva vreme se anunţa că or să fie mărite pensiile veteranilor de patru ori. Oamenii ăştia ar trebui să aibă cel puţin 88 de ani acum, câţi veterani oare mai trăiesc? Pot să le mărească şi de 14 ori pensia că nu e mare gaură în buget. Oricum până se hotărăsc guvernanţii să aprobe legea mor şi ultimii trei veterani.

4. Şi un gând care nu-mi dă pace şi mă face să mă frământ toată noaptea: dacă Adrian L’enfant Prodige şi-a schimbat numele in Adi de Vito, pe Kid Rock de ce îl cheamă la fel şi la patruj’ de ani? In ce ar putea sa-si transforme numele?

Mici placeri duminicale

Duminica, de obicei, merg la piaţă cu Căţelu. Astăzi, teoretic trebuia să cumpărăm nişte legume înşirate de Mum pe o listă, dar la faţa locului am fost ademeniţi de băbuţe şi ţigănci şemechere şi am uitat complet de „document”. Aşa că ne-am întors acasă cu urzici bătrâne şi necomestibile de prin grădinile unei cloanţe, ştevie fibroasă de la o băbuţă blajină, ultima leurdă roasă de gândăcei şi adunată de ţigănci de prin pădure. Am mai îndesat în săculeţ şi nişte garofiţe şi albăstrele jumulite – ofertă promoţională - 2 lei bucheţelul. E piaţa plină de căpşuni uriaşe, semn că toată lumea a comandat vrejuri căţărătoare de prin reviste. Parcă tot nu sunt aşa bune ca alea mici, tufe pe pământ. A, şi am găsit legături de mentă tot la nişte ţigăncuşe care îşi împărţeau o cutie mare de colivă pe tarabă. Ne-am făcut nectar de căpşuni cu pere şi mentă proaspătă.

Eu, pitzipoanca

De când a apărut, tot urmăresc blogul cu pitzipoance. Eu n-am cont de hi5 şi chiar nu ştiam că există cultura pitzipoancelor. Mai vedeam eu pe stradă fete sclipicioase, dar nu e nimic deosebit, în orice generaţie a existat un grup de fete înnebunite după auriu, aşa că n-am făcut legături. Abia acum am aflat de nebunia cu Dolce and Gabanna, Versace etc. şi furoarea pe care o stârneşte animal print-ul. Am mai şi râs, deşi n-aş avea nici un drept, pentru că până la urmă toţi avem penibilităţile noastre, numai ca fetele alea suferă în plus şi de puţin exhibiţionism şi se vâră practic singure în gura lupului.

Aşadar, cum stăteam şi mă hlizeam, alter ego-ul meu a pus stăpânire pe mâna dreapta şi mi-a dat o palmă peste ceafă, apoi a încercat să-mi izbească şi capul de tastatură: „Ce te râzi, fată? Te crezi mai deşteaptă?”. În urma acestei altercaţii cu mine însumi, am reflectat adânc şi am ajuns la concluzia că într-adevăr nu-s cu nimic mai brează decât o pitzi.

Fiind spălată pe creier de ani întregi de citire a revistelor pentru femei şi a celor de terapii naturiste (care nu zic că n-ar fi bune, numai că în mâna unei femei raţionale, nu interpretate de d-alde mine) şi cu industria cosmetică boncăluind continuu în mintea mea, fac tot felul de lucruri stupide. De exemplu, urmez un tratament intens împotriva pistruilor, cu o cremă îmbogăţită cu acizi de fructe, deşi n-am avut în viaţa mea nici măcar un pistrui amărât. Dar e mai bine sa previi decât să intervii, nu? Când cineva pe care ar fi trebuit să-l ducă mintea să facă nişte complimente mai interesante de atât mi-a spus că am o piele foarte elastică (wtf?), în loc să sesizez ridicolul, m-am bucurat tare şi mi s-a părut a fi încununarea tuturor eforturilor mele de a-mi da seară de seară cu tone de ulei şi lapte de corp şi de a dormi astfel, exact ca o mumie îmbălsămată. Folosesc în fiecare zi cremă de corp cu sclipici. Înveşmântată fiind din cap până în picioare, nu observă nimeni că eu pe dedesubt lucesc mai ceva ca un extraterestru de pe planeta Sclipirea. Dar ce contează? Mă simt deosebită ştiindu-mă tăvălită prin praf de stele. Beau un ceai care se numeşte „Pure beauty” şi care nu e dintr-ăla de slăbit. De la ceaiul ăsta care promite „frumuseţe genuină” mă aştept să mă transforme într-un om cu chip de înger sau măcar să-mi mărească ochii, să-mi pună nişte silicon în buze etc.

După flash-uri cu mine supunându-mă acestor practici tembele de înfrumuseţare, în plus şi complet inutile, mă declar mai ceva ca o pitzipoancă.

P.S. Mă gândeam dacă să public textul ăsta. Şi-apoi mi-am adus aminte: ce mişto că nu mă cunoaşte nimeni!

Magia lu' Pisicu

Câteodată, în timp ce vorbesc cu el, din adormit şi plictisit cum e, Pisicu se face deodată atent. I se măresc pupilele, mustăţile i se arcuiesc sau i se mişcă explorator şi urechile i se ciulesc. Îşi schimbă expresia, şi de la starea lui de linişte trece brusc la o mină curioasă sau uneori speriată. Şi dacă mă uit mai bine la el, Pisicu nici măcar nu e atent la ce vorbesc cu el. Se uită prin mine sau alăturea. Ba îşi dă şi capul puţin într-o parte să vadă mai bine ce se petrece în spatele meu sau aiurea prin cameră. Îi urmăresc traiectoria privirii să văd ce-l nelinişteşte şi ... nimic. Doar aer nemişcat, nici un curent care să poarte fulgi de plop, nici o muscă sau vreo umbră strâmbă pe perete. Totul e amuţit.

- Hmm... Ce vezi tu, Pisicule? La ce umbră străvezie cocârjată deasupra mea te uiţi? E moşu’ de la parter mort acum doi ani, întors să-mi pună coarne şi să mă măscărească? Las’ că şi eu l-am chinuit toată copilăria cu ciocănituri în uşă şi bătăi în geam neaşteptate. Sau poate e porumbelul ăla pe care l-a împăiat moşu şi l-a plâns zile în şir la moarte şi pe care fiică-sa l-a aruncat la ghenă când a moştenit apartamentul. Ştiu... Îl vezi pe îngerul meu. E frumos Pisicule? E blond ca în icoane şi cu veşminte diafane? E legat de umărul meu cu lanţ de argint înfăşurat de trei ori de glezna lui ca să nu scape? Ce zice? Mă place măcar aşa umpic? Sau abia aşteaptă să scape din lanţ?

Da’ Pisicu e plin de mister şi nu răspunde. Are şi el secretele lui. Ştiu doar că poate să vadă mai multe decât mine şi e mai sensibil chiar decât clopoţelul japonez de vânt atârnat în iedera de la geam sau decât dream catcher-ul de deasupra patului. Clopoţelul nu simte toate duhurile ca Pisicu şi nici dream catcher-ul nu opreşte toate visele urâte cum le prinde Pisicu şi le ascunde în buzunarele de la urechi.

Cronica de cronica

Sunt tare amărâtă. Am organizat cu Pisicu zilele tematice Bob Dylan. Trei zile la rând l-am ascultat fără întrerupere, am adormit pe muzica lui, ne-am trezit cu „Girl from the North Country” în minte, ne-am uitat la filme şi documentare despre viaţa lui. De fapt, mai mult eu. Pisicu a stat cocoţat pe monitorul de la calculator şi doar îşi lăsa capul în jos, cât să-şi lipească botul de ecran la fazele mai importante. Şi cu cât vedeam mai multe filme, cu cât ascultam mai mult, cu atât ne plăcea mai mult de Dylan. Şi ce prietene drăguţe avea. Joan Baez vorbeşte şi acum tare frumos despre el şi el despre ea la fel. „Ce atitudine domne’. Ai văzut ce-i punea la punct pe jurnaliştii ăia enervanţi? Şi ce slăbuţ şi încercănat era. Aşa ca mine” zice Pisicu. „Da. Just like Pisicu.” Ce mai, suntem fani adevăraţi Bob Dylan. Nişte originali. Doar nouă şi altor câtorva milioane de oameni ne mai place de el.

Toate bune şi frumoase până mi-a venit ideea să citesc „Bob Dylan, Cronica vieţii mele vol 1”, pe care mi-am luat-o acum un an (parcă) de la Bookfest, exact când se lansase, dar pe care am tot amânat să o citesc. Şi am fost cumplit de dezamăgită. Nu-mi venea să cred. Bob care scria nişte versuri atât de frumoase, care stătea zile întregi aplecat peste maşina lui de scris, a produs chestia asta?!!! Şi apoi mi-a picat fisa: traducerea e de vină, e făcută cu picioarele (ca să mă exprim delicat). În primul rând titlul, care în engleză e simplu „Chronicles vol 1” şi în română a ajuns „Cronica vieţii mele”. Nu e nici o cronică a vieţii lui. Cartea e mai mult o colecţie de observaţii ale lui Dylan. Scrie prea puţin despre el ca să fie cronică sau autobiografie. Îşi aduce în schimb aminte în detaliu cum arătau colegii lui de apartament, atmosfera din barurile new yorkeze ale anilor 60, scrie despre cum se compun melodii, despre filme şi reclame, trece în revistă ce cărţi a citit şi ce a învăţat din fiecare. Îşi dă cu părerea despre orice, exact ca pe un blog. Un recenzent al cărţii în engleză remarcă „a simple style, in sentences so rhythmical and driving that they sound — well — like poetry”. Poezie pe dracu. În română s-a pierdut totul, şi-a lăbărţat Dan-Silviu Boerescu (el a făcut traducerea) stilul de elev de clasa a şaptea peste toată cartea şi a distrus-o. E plin de gerunzii, de cuvinte traduse aiurea şi de propoziţii ale căror timpuri nu se potrivesc. Dylan a scris totul simplu, şi Boerescu bagă numai pronume preţioase şi repetitive. Bob era un om relaxat, the cool guy, şi cartea asta îl face să pară „a stiff guy”.

Boerescu are o obsesie cu pronumele „acesta” şi îl introduce în aproape toate propoziţiile. „Citisem mult pe tema asta. Voltaire, Rousseau, Martin Luther – tot felul e vizionari şi revoluţionari. Mă simţeam de parcă i-aş fi cunoscut personal pe toţi aceştia”. Trebuia să bage şi „aceştia”?? Eu zic că se înţelegea despre cine e vorba. Nu e o carte pentru retardaţi.

„Clopote de fier, de aramă sau de argint – eram familiarizat cu sunetul lor distinct, anunţând slujba de dumincă, pe cele de peste săptămână sau pe cele de sărbătoare. Ele băteau şi când murea cineva important.” Bine că ne-a zis „ele”, altfel nu ştiam cine bătea.

Bob Dylan stătea cu bunica lui şi vorbeau mult. Şi îi zice bunică-sa:

„Întotdeauna vor exista unii pe care nu ai cum să-i învingi. Efectiv uită de ei, lasă-i să se ducă.” Muamăă, bunică-sa lu Bob Dylan vorbea cu „efectiv” ca Sandra Stoicescu.

„Pompierii vin mai tot timpul să facă verificări, în aer plutind întodeuna o spaimă nedefinită.” E din nou la modă gerunziul??!!

„Toată lumea spunea că semăna cu Brigitte Bardot şi ea chiar arăta aşa.”

„Am crescut cu toate aceste informaţii şi obişnuiam să tremur de emoţie când se difuzau aceste seriale.” Deci eu înţeleg din traducerea asta că Bob, uitându-se la seriale, îşi crease un fel de reflex, un obicei al lui – să tremure de emoţie. Apărea genericul şi îl şi apuca tremuriciul.

A, şi cea mai tare traducere:

În original e aşa:

„I used to sit there mesmerized listening to Blue Yoder singing „I’m a Tennesse hustler, I don’t have to work”. I didn’t wanted to have to work either.”

Şi traduce Boerescu:

„Obişnuiam să-l ascult fascinat pe marele Blue Yodeler cântând „Sunt un vagabond din Tennesse, nu am de ce să muncesc”. Nici eu nu aveam vreun motiv să mă apuc de treabă, de asemenea.”

Astea sunt nişte exemple luate aşa la întâmplare, dar toată cartea e la fel. Şi e enervant, mie mi se pare de-a dreptul ilizibilă. Fiecare frază e scrisă de-a-ndoaselea. E o durere, dacă citeşti cu voce tare îţi scrâşnesc maxilarele de la atâta împotriveală.

Eu pe Dan Silviu Boerescu îl ştiam până acum ca director editorial Playboy. Citisem de el în celebra demisie a lui Jean Lorin Sterian, care tot circula pe net acum câţiva ani (demisia nu Jean Lorin) şi pe care am ajuns să o studiem până şi la un seminar din facultate. Îl mai ştiu puţin şi de la televizor, de când apărea el pe la Teo cu diverşi iepuraşi şi le prezenta ca pe nişte cai de rasă: „Se spune despre Kylie Minogue că ar avea cele mai frumoase picioare din lume. Dar nu e adevărat. Antoaneta, ridică-te în picioare, te rog. Ia uitaţi-vă. Nu-i aşa că are picioarele mai frumoase ca Kylie?”.

Nu putea să rămână la treburile lui playboistice? De ce vrut neapărat să traducă o carte?

Bine că am găsit versiunea în engleză pe net. Audiobook. Abia aştept să o ascult citită de Sean Penn cu vocea lui hârşâită.