Precum Calistrat Hogas

Vreau să merg la munte, să stau o săptămână la cort, să dorm seara învelită în sac să să aud cum curge apa vreunui râu. Să aud broaşte şi greieri în iarbă, să fiu obosită de atâta mers pe jos, să-mi simt picioarele zdrobite, dar să fiu mulţumită că am urcat un munticel. Să merg ziua zeci de kilometri fără să vorbesc, să simt doar greutatea rucsacului, să urc greu pietre, iar apoi să o iau de la capăt sprintenă. Vreau să stau merg doar cu încă o persoană. Să vorbim puţin, doar strictul necesar şi să ne înţelegem totuşi atât de bine. Să facem focul împreună seara. Să fierbem ceai cu lămâie şi nişte iasomie şi să mâncăm pâine cu măsline. Să mă trezesc dimineaţa şi să mă spăl în râu, iar apoi să plec mai departe. Sau şi mai bine ar fi să am un cătel. E bun şi al meu, chiar dacă e mic, numai că nu ştiu dacă ar ţine la drum. Aşa că mă gândesc la un câine mare care să alerge bucuros înaintea mea pe munte, iar apoi să mă aştepte culcat pe burtă în iarbă. Să se bucure că hoinărim amândoi, iar eu să am mereu pregătit parizer pentru el. Să ne întâlnim cu lupi şi urşi care să treacă pe lângă noi fără să ne facă nimic. Oricum căţelul meu m-ar apăra. Când eram mică aveam o carte cu poveşti despre căţei care au făcut tot felul de fapte eroice. Îmi aduc aminte de un căţel care şi-a salvat stăpânul de la înec, de un saint bernard care a salvat un schior acoperit de zăpada unei avalanşe. Aşa ar fi şi câinele meu. M-ar salva orice ar fi, am fi cei mai buni tovarăşi. Seara am dormi amândoi în cort şi cînd ar adormi l-aş înveli cu o bucată din sacul meu.