Ziua proasta de dimineata se cunoaste

Azi am avut o zi coşmarescă, care a început chiar aşa… cu un coşmar. Se făcea că la noi la firmă era o bacterie de care m-am molipsit. Iar bacteria asta se dezvolta în cel mai grotesc mod cu putinţă, ajungea un fel de moluscă neagră sticloasă, care se aşeza pe pielea ta şi îţi sugea sângele. Eu am avut una care mi-a chinuit fruntea şi gingiile. Colegii s-au hotărât să facă dezinsecţie, dar firma s-a închis pentru totdeauna. Iar eu m-am ales cu o concediere. Şi în loc să mă bucur că am scăpat de locul infestat eu ţipam ca nebuna că eu vreau să mă întorc, că nu mă interesează, să ma lase să vin la serviciu. A fost cel mai repulsiv vis pe care l-am avut in viaţa mea şi cel mai îngrozitor. Eu de obicei am nişte coşmaruri interesante, mai degrabă palpitante şi înfricoşătoare cam ca un film horror la care te uiţi şi te prinde suspansul. Visez animale sălbatice, urmăriri şi alte scenarii destul de bine construite pentru un subconştient. Dar asta nu, a fost dezgustător în cel mai înalt grad. Rezultatul a fost că m-am trezit prea târziu, cu dureri îngrozitoare de stomac şi senzaţii oribile şi m-am învârtit o groază prin casa. Iar lucrurile nu se opresc aici. Am aşteptat o jumătate de oră autobuzul, în condiţiile în care de obicei vine din cinci în cinci minute, am întârziat o oră la serviciu (record personal). În autobuz cum curgeau pe mine şiroaie de transpiraţie rece, am început să-mi pun serios problema dacă nu cumva am uitat să folosesc deodorantul. Şi ca să pună capac la toate am realizat că toate astea mi se întâmplă fix în ziua în care am „marea prezentare” la serviciu. Spre marea mea disperare presimţirile mi s-au adeverit, şi iata-mă acum plângându-mi de milă după ce „the big boss” practic m-a zdrobit că aşa a vrut el şi că i s-a pus pata pe mine. Daca măcar o persoană ajunge să dea întâmplător peste însemnarea asta, eu îl sfătuiesc să încerce să se salveze, pentru că eu după program am oră de condus la şcoala de şoferi, aşa că o persoană ghinionistă, disperată & terminată iese azi pe străzi la bordul unui Logan pe care nu prea-l stăpâneşte. So don’t get out on the streets!

Lumea ma vrea succesfull

Colegii mei de la serviciu şi în mod special şefa de la resurse umane au realizat ca sunt uber-cabbage la capitolul reuşită în viaţă şi mi-au dat să citesc o carte care se cheamă „Secretele succesului” de Dale Carnegie, nu de alta, dar poate mă mai îndrept şi o să pot repurta succese maxime în numele firmei. Încă nu am citit-o pe toată, sunt cam pe la jumătate, dar până acum omul asta care a scris-o mi se pare cam exaltat. Începutul cărţii, în total cam un sfert din totalul de pagini, este despre cum băiatul ăsta a citit el mii şi mii de pagini, cum a răsfoit sute de biografii şi a studiat zeci de ani ca să descopere şi să ne aducă acum nouă marile secrete ale succesului. Plus că ne zice că putem noi să citim cartea, că dacă nu avem încredere, nu avem voinţă să aplicăm preceptele descrise de el, tot degeaba. Mie una îmi sună a mass-uri dintr-alea „Trebuie să crezi, dai mai departe la nshpe persoane şi ţi se îndeplineşte dorinţa”. Totuşi cartea pare scrisă cu o anumită sinceritate, poate chiar inocenţă şi de-asta s-ar putea să funcţioneze pentru cei care chiar cred în ce zice veveriţoiu asta. Încă n-am terminat-o şi nici nu ştiu daca o să o fac curând (eu fiind o persoană foarte ocupată şi foarte importantă), dar oricum după câteva săptămâni o să fac un test să văd cu cât la sută mi-a crescut succesul.

P.S. Sunt atât de blazată că nici literatura motivaţională nu mă mai trezeşte.

Dedicado a Hedwig

Imi plac mult personajele care îşi trag dramele din confuzia de gen. Îmi place Hedwig din Hedwig and the Angry Inch, iar acum m-am îndrăgostit de o melodie a lui Alexis HK, Coming Out. Iar franceza e atât de frumoasă...Cred că dramele rostite în altă limbă decât engleza par mult mai autentice. Engleza a ajuns să fie la fel de artificială ca si Hollywood-ul, de aceea un Todo sobre mi madre n-ar mai fi la fel spus în engleză sau petrecut în America. Oricum mi se rupe inima când îl aud pe Alexis cântând în rolul unui transsexual "Je me suis fait belle, belle, belle/ Pour aller les voir". Şi nu e genul ăla de de milă care te împinge să ajuţi pe cineva, ci mai degrabă un sentiment care te îndeamnă să stai să vezi spectacolul tristeţei. Ca în „Remember” de Mateiu Caragiale care nu se mai satură să descrie acelaşi personaj travestit care se plimbă singur în noapte.