Poza de pe lucrarea de diplomă

E ciudat cum evenimente minore care se întâmplă la un moment dat se întorc să te bântuie şi să-ţi dea câte o zi peste cap. La mine totul a început cu poza de pe lucrarea de diplomă.

Înscrierea la examenul de licenţă

La mine la facultate, de fapt cred că aşa e cam peste tot, atunci când te înscrii la examenul de licenţă trebuie să incluzi în dosar şi trei poze tip buletin. Cum îmi stă în fire să las totul pe ultima sută de metri, am pornit să mă înscriu la licenţă în ultima zi în care se mai putea, în ultima oră de program a secretariatului. Am răscolit în mare grabă toate sertarele, am încropit un dosar cu actele necesare, am dat buzna peste mama la serviciu ca să-mi trag la imprimantă lucrarea de diplomă şi am pornit spre facultate. Planul era să mă opresc la metrou să-mi fac poze, singura piesă care mai lipsea din dosarul meu perfect. Ajung la metrou răvăşită după alergatul pe străzi şi uşor jenată la gândul că trebuie să-mi fac poze în gheretuţa de la metrou. Nenea pozaru se uită la mine şi zice că aparatu nu e tocmai în apele lui şi socate nişte poze mai întunecate aşea… Eu zic las’ nene că n-are nimic, bagă-mi repede blitzu în ochi că eu am chef de examene în vara asta şi se închide programu la secretariat şi nu mă mai primesc ăia. Numai că pozele n-au ieşit întunecate, dimpotrivă, erau luminate de bluza siclam pe care o aruncasem în grabă pe mine (cum am ajuns să am aşa ceva şi să o mai şi port??!). În schimb, ai fi zis ca sunt murdară pe faţă, ceva de genul miner proaspăt ieşit din mină după o zi grea de lucru. Plus că părul îmi stătea vâlvoi Am zis că n-are nimic, măcar sunt recognoscibilă şi am aruncat pozele în dosar.

Un an jumătate mai târziu

Într-o dimineaţă de toamnă cam ploioasă mă îndrept voiniceşte spre serviciu, echipată adecvat cu tenişi jegoşi şi glugă pe cap, ca să pot răzbi prin coclaurile de la marginea Bucureştiului şi prin ploaia măruntă. Şi deodată mă loveşte ideea că eu am o zi nashpa, că nu prea pot, că nu am chef etc. să merg la serviciu. Mă aşez pe o piatră la marginea drumului, îmi sprijin capul în mâini şi îmi acord un răgaz de gândire dacă să mă duc sau nu la scârbici. Şi cum stăteam aşa şi smulgeam iarba din jurul meu fir cu fir pe sistemul „Mă duc, nu mă duc”, o voce se aude de sus „CE FACI AICI?”. Aoleu, colega de la juridic se găsise să întârzie tocmai în ziua respectivă şi să mă găsească pe mine jucându-mă în noroiul de la marginea drumului. Fiind funciarmente incapabilă să mint, răspund cu seninătate că mă gândeam dacă să merg sau nu la serviciu şi că eu cred că înclin spre NU. Ok, atunci, zice ea, eu am plecat şi o să anunţ eu că nu vii. O, merci, răspund şi o iau în direcţia opusă, spre staţia de autobuz. Numai că pe drum mă apucă remuşcările şi îmi zic că dacă tot nu m-am dus la serviciu măcar să fac ceva folositor în ziua repectivă, adică să merg să-mi ridic diploma de la facultate şi să mă înscriu la un nou master. În loc să mă duc la autobuz, o iau pe jos aiurea prin oraş, că o duce vreun drum şi la rectorat, de unde se iau diplomele. Ajung la seria de cimitire de la Eroii Revoluţiei şi mă gândesc că aoleu săracii morţi, de când nu i-o mai fi vizitat şi pe ei cineva, aşa că intru în Cimitirul Catolic. În cimitir, foarte drăguţ, observ că sunt înmormântaţi mai mult oameni cu nume cu sonorităţi francofone sau germane. Sunt multe morminte cu statui, în general îngeri, sau fecioare. Mi-a plăcut mult un înger care n-avea aripi îngereşti aşa cum sunt ele reprezentate în general, asemănătoare cu aripile păsărilor, ci aripi ca de albinuţă. M-am mai uitat pe geamurile tuturor cavourilor. Unele dintre ele păreau abandonate, aveau podeaua spartă şi lăsau să se vadă locul unde stau sicriele. Altul în schimb era decorat ca o căsuţă în miniatură, avea şi bancuţă, dulăpior, covoare pe jos şi flori proaspete. Poate că vine cineva şi stă pe băncuţă, mai vorbeşte cu răposaţii. Ce m-a impresionat a fost un mormânt care avea deasupra un fel de boltă pe care crescusera plante agăţătoare. Cineva agăţase globuleţe, dintr-alea care se pun în pomul de Crăciun, de vrejurile plantelor. Am pornit mai departe cu legământul să mă întorc în altă zi să pozez şi să indexez îngerii.

La rectorat

Am ajuns la facultate, m-am aşezat la o coadă imensă de absolvenţi dornici de diplome şi alte acte. Cu ocazia asta am constatat că oamenii de pe la facultăţile din toată ţara trebui să vină să-şi ia diploma de la rectoratul Universităţii din Bucureşti. O fetiţă venită cu mama ei tocmai din Sibiu întreba pe toată lumea de la coadă dacă ei ştiu să facă pipi la WC (ea ştia şi era tare mândră). După vreo oră de aşteptare a venit rândul meu să-mi recuperez diploma. Doamna de la ghişeu m-a refuzat pe motiv că am ieşit cam nasol în poză. Mi-a promis că îmi eliberează Actul când aduc o poză care să merite să stea o viaţă întreagă pe o diplomă. M-am întors acasă plictisită şi cu promisiunea să nu mai lipsesc de la work. Nu m-am ţinut de promisiune, bineînţeles, dar asta e o altă poveste.

Eu ce ma fac cand o sa fiu mare?

Când eram mică îmi închipuiam că peste ani nu se poate să am decât o viaţă de la nivelul foarte bogat and glamorous în sus. Sau poate ceva aventuros, o să străbat jungla, o să fac mari descoperiri. Mi se părea oarecum imposibil să ajung să am ca părinţii mei slujbe banale şi să trăiesc într-un simplu apartament. Ce naiba, eu eram din generaţia aia educată a familiei. Şi fiecare nouă etapă a vieţii prelungea visul. Da, după liceu o să înceapă marea schimbare. Mai apoi m-am gândit că nu, după facultate e normal să începi să-ţi construieşti cariera. Numai că vine un moment când realizezi că poate momentul în care o să fii bogat, celebru sau cu o carieră fulminantă nu o să vină niciodată. Că pur şi simplu asta e viaţa ta, că eşti la fel ca încă 20 milioane de oameni din ţara ta. Că o slujbă obişnuită nu e nimic rău şi că poate o să locuieşti cu părinţii tăi toată viaţa ta (sau a lor) sau în cazul cel mai bun o să reuşeşti să te muţi într-o garsonieră veche pentru care o să plăteşti un credit vreo 20 de ani. Şi o să te adaptezi, o să înveţi să accepţi tot ce ţi se întâmplă şi o să te zbaţi pentru lucruri ca plătitul facturilor, şi târâtul până la serviciul pe care îl urăşti. Wake up, not everybody is meant to do great things.

În momentul ăsta pentru mine situaţia ideală ar fi stat acasa, în vârful patului. Afară să fie frig, să plouă şi să bată vântul, iar eu să stau la căldurică, cu pisicul în braţe. Aş mânca biscuiţi şi aş bea ceai de tei sau ceai verde cu iasomie. Pisicul s-ar răsfăţa şi nu m-ar lăsa în pace, mi-ar acoperi gura cu lăbuţele când l-aş certa, curios fiind de mişcarea frenetică a buzelor. Aş vrea să citesc o carte frumosă rău, care să-mi placă aşa cum îmi plăcea Pardaillan în copilărie. O carte care să-mi redea întreaga poftă de citit. Nu ştiu de ce, dar în ultimul timp parcă toate cărţile mi se par anoste. Sau poate sunt eu de vină că fac totul târâş, fără nici o tragere de inimă, doar aşa ca să treacă timpul. Cred că cel mai mult mi-ar plăcea să mă culc şi să nu mă mai scol. Să dorm continuu ca să nu mai ştiu de nimic şi să nu mai fie nevoie să fac atâtea căutări fără nici un rezultat. Atât de plictisită sunt.

Marja de eroare

La supermarketul din apropierea casei mele lucrează ca vânzătoare la raionul de mezeluri o doamnă de care mie îmi e foarte frică. Am văzut de la început că are o faţă plouată, că parcă se uită cu ură la toată lumea, ceva de genul toţi clienţii-sunt-nişte-nenorociţi-care-mă-deranjează. Dacă vorbeai încet se enerva că nu spui clar ce vrei, deşi tu îi arătai disperat chiar şi cu degetul prin geam: ăla, doamnă, ăla care costă atâta şi se numeşte Aşa. Eu de exemplu cumpăram diverse chestii pentru pisică în cantităţi mici (ştiu regula cu 100 de g şi erau de obicei mai mult de atât) şi se supăra că de ce cumpăr doar atât şi mai şi râdea ceva de genul: eşti o amărâtă zgârcită. Şi nu sunt paranoică pentru că am vazut-o făcând acelaşi lucru cu mai mulţi oameni. Unii chiar se enervau şi începeau să ţipe la ea. Cum discuţiile în contradictoriu mă obosesc, pur şi simplu o evitam. Până într-o zi când m-am nimerit la una dintre farmaciile din cartier chiar în spatele ei şi am auzit-o cum cere o reţetă compensată. Farmacista i-a explicat că nu se mai dau momentan. La care femeia i-a răspuns pe un ton răstit că „păi şi ce mă fac, îl las aşa paralizat în casa fără medicamente?”. Deci asta era, femeia avea pe cineva bolnav în familie de care trebuia să aibă grijă. Mi s-a făcut milă şi mi-a părut bine că nu m-am certat niciodată cu ea. M-am gândit cât e de adevărat că trebuie să fii tolerant şi să înţelegi că vieţile oamenilor sunt foarte complexe, că mulţi au probleme şi că nu e bine să răspunzi unei supărari sau enervări cu altă enervare. Cu toate astea, doamna în cauză îmi face şi mai multă milă prin atitudinea ei. Sunt unii oameni pe care suferinţa îi întăreşte, îi înnobilează şi face mai buni şi mai înţelegători. Şi mai e şi categoria de oameni din care face parte şi doamna mai sus menţionată care pur şi simplu devin acri şi răzbunători.