Hideous pictures following

Am tendinţa de a-mi bate joc de mine şi de a nu-mi păsa cu ce mă îmbrac. Iar uneori fac pasiuni pentru cîte un obiect de care nu mă mai pot despărţi. Mai întîi au fost tenişii prin care începuseră să mi se iţească degetele şi pe care mama mi i-a aruncat forţat. Acum îmi place un fes supradimensionat în urma unor spălări la maşină. În afară de mine, toată lumea pare să-l găsească hidos, şi cum în Bucureşti oamenii sunt foarte preocupaţi de cum arată ceilalţi şi îţi transmit părerile lor „la cald”, m-am ales cu multe apostrofări plus palme peste cap, trasul fesului pe faţă de către diverşi indivizi. Le mulţumesc că sunt aşa glumeţi şi îmi înseninează ziua. Dacă mă vedeţi pe stradă, nu vă sfiiţi să-mi bumbăciţi fesul. M-am obişnuit. Mai jos o poza cu obiectul incriminat .

Pumnii mei minte nu are, bate tot ce-i iese-n cale

Mi se întâmplă uneori ca atunci când mă uit la un film să ţin cu personajul negativ. Vreau să rămână cu milioanele de dolari, cu fata şi să fugă pe o insulă exotică unde sa nu-l mai găsească nimeni niciodată. Poliţiştii să rămână cu ochii în soare, că ei sunt angajaţi la stat şi oricum or să aibă o viaţă mizerabil de plicticoasă, spre deosebire de eroul negativ atât de îndrăzneţ şi romantic. Ei bine azi am trăit din nou senzaţia asta vizavi de o întâmplare reală. Cum zice cineva tot timpul: viaţa bate filmul la fund. În cazul de faţă, viaţa a depăşit orice comedie cu proşti.

Aşadar, să ne aşternem la poveste.

De câteva luni s-a mutat la mine în bloc un băiat de care se tot interesa poliţia. Nimeni nu-l cunoştea, aşa că n-am avut ce să le spunem. Băiatul nu era un infractor ordinar, ci mai degrabă din categoria „băiat deştept, se mişcă cu prea mult talent pe internet”. Mai mult talent decât suportă normele internaţionale se pare. Cam uitasem de toată povestea şi oricum nu prea ne interesa, numai că azi s-a întors să ne bântuie din nou blocul cel liniştit.

Într-o pasă de insomnie, m-am trezit pe la 4 jumătate. La 6 mă sâcâie o sonerie disperată la uşă. Vecinul de la etajul 4, îl chema pe taică-meu, un fel de repară-tot pe scara noastră, să-l ajute că a rămas cineva blocat în lift pe etajul lui şi face urât de tot, i-a trezit şi pe copii cu bufniturile. Fug la taică-meu, trag pătura de pe el „Trezeşte-te repede, ia patentul şi fugi la 4 că a rămas cineva blocat în lift şi face urât de tot. Săracu cred că e claustrofob şi a suferit un atac de panică, a luat-o razna rău, se dă cu capul de pereţi pe acolo.” În două minute şi după o operaţiune extrem de simplă, după cum a povestit taică-meu, uşa era deblocată şi dinăuntru năvăleau cinci zdrahoni mascaţi, plus echipamentul de spulberare a uşilor, gen răngi, berbeci sau cum s-or mai numi. Interiorul liftului era făcut praf, pereţii îndoiţi, sparţi, inclusiv oglinda (cu ea ce-or fi avut?). Băieţii cu cagula au făcut cursuri de lupte, dar nu au aflat că un lift de 250 de kg nu poate duce cinci oameni cam de 100 kg fiecare plus echipamentul de încolţit şi speriat infractorul. Sau poate s-au gândit că dacă urcă patru etaje pe scări, li se duce toată forţa până sus şi nu mai iese intervenţia cum trebuie. Au mai învăţat cred să spargă uşa cu ranga, picioarele, umerii, dar nu şi să încerce să o deschidă mai întâi pe căi mai ortodoxe şi mai puţin distrugătoare. De exemplu, când rămâi blocat în lift, poţi să-şi bagi mânuşiţele desupra uşilor şi e acolo o rotiţă de care tragi şi, să vezi minune, se deschide uşa imediat. Băiatul căutat le-a stricat şi ultima bucurie mascaţilor când a răspuns din prima la uşă şi n-a mai fost nevoie de nici o intervenţie în forţă.

Noi până aici avem ştire de cursul evenimentelor. Mama plângea prin casa că îi e cam milă de băiat, ca părea bun aşa şi că plătea întreţinerea la timp şi că ce au aia cu el să dea buzna să-l sperie pe el plus jumătate din bloc.

Anyway, let The Good win!, oricare ar fi ala, ca uneori lucrurile pot fi ambigue.

De ce nu-mi plac doctorii

Pentru ca majoritatea uită că lucrează cu oameni, crezând că ceea ce-ţi trebuie ca sa fii un doctor bun e să ştii materia pe de rost şi să participi la întâlniri şi conferinţe.

Pentru că tot ce fac e să prescrie medicamente după medicamente pentru diverse simptome fără să le pese de cauza adevărată a boalei, care de multe ori poate nici să nu fie una fizică.

Pentru că le-a intrat în cap că ei sunt salvatori de vieţi şi că doar oamenii cu afecţiuni grave merită trataţi. Adică la ei ori vii pe targă ori nu mai vii, că doar n-o să-i încurci pe ei cu fleacuri ca dureri de cap, ameţeli şi alte prostii, chit că ţie ca pacient toate astea îţi fac viaţa un iad. Ai venit pe picioarele tale la doctor? Atunci eşti bine domne, ce mai vrei de la ei? Stai acasă şi ia aspirină, că doar n-au făcut ei şase ani de facultate plus rezidenţiat ca să te trateze pe tine de balonare. Vor şi ei acolo nişte cazuri speciale, ce-i plictiseşti atâta. Ei bine, orice durere oricât de mică e personală şi pentru un om poate să fie incapacitantă. O simplă durere de cap sau ruşinoasa balonare poate să fie o tragedie pentru cineva, iar dacă îl sâcâie în fiecare zi e un fel de tortură cu picătura chinezească: nici acolo nu te taie cu fierăstrăul ca să urli de durere, dar reuşeşte să te aducă în pragul disperării şi să te facă să strigi că nu mai pooooooooţi. Mulţi oameni se duc la doctor şi nu ştiu să spună ce-i doare exact, na sunt oameni simpli care nu ştiu nici măcar unde e ficatul, sau cărora le e ruşine să spună ce simt. Meseria doctorilor ar fi să-i facă să vorbească şi să se străduiască să-i înţeleagă, să le explice ce boli au şi ce înseamnă asta. Că de-aia lucrează cu oameni, altfel puteau să se angajeze direct la institutul legal, că acolo nu trebuie să se obosească din start cu conversaţiile, trec direct la fapte. Eu credeam că sistemul medical actual îmbrăţişează şi teorii ca prevenirea în loc de tratare a bolii şi îmbunătăţirea vieţii, că doar suntem în secolul XXI. Trist e ca în spitale nu se reflectă nimic din toate astea. Degeaba se fac campanii peste campanii de prevenire a cancerului şi a altor boli. Poate să se lupte PR-ul oricât, atâta vreme cât nu exista „infrastructura” ca să zic aşa. Cred că dacă te duci la doctor şi ceri nişte analize ca cele la care ne îndeamnă diverse campanii de prevenire a cancerului la sân sau de col, prima întrebare o să fie „ce, te doare ceva?”. Dacă nu te doare, valea, că mor oamenii la uşa mea şi tu te ţii de prostii. S-ar putea ca în multe cazuri nu lipsa de educaţie sanitară şi neglijenţa să-i împiedice pe oameni să meargă la doctor, ci atitudinea doctorilor să fie cauza pentru care oamenilor le e groază să meargă în spitale şi preferă să stea acasă până ajung în ultimul stadiu al bolii. Asta o spune un om care a trebuit să aştepte 10 luni şi să treacă pe la mai mulţi doctori ca să-i fie pus un diagnostic calumea şi să i se dea un tratament pentru care nu trebuiau decât nişte analize destul de simple şi căruia unul dintre doctori i-a spus inclusiv că e nebun şi ipohondur şi i-a dat trimitere la psihiatrie (asta fără să se deranjeze să investigheze prea mult).