Pisicuta si-a gasit familie

Pisicuţa pe care tot încercam să o plasez şi-a găsit pe cineva care să aibă grijă de ea. O persoană care era mai aproape decât mă aşteptam. O fetiţă de la mine din bloc a văzut-o şi a plăcut-o imediat. Adevărul e că pisicuţa e foarte lipicioasă şi frumuşică şi e greu să nu te îndrăgosteşti de ea.

Vreau să le mulţumesc celor şi celor care au scris asa frumos de pisicuta. Cineva chiar a întrebat de ea în urma anunţului postat pe blog. Ceea ce înseamnă că treaba cu anunţurile funcţionează. Sper din tot sufletul ca noua stăpână să se poarte frumos cu ea şi să o iubească aşa cum merită. Altfel o să regret amarnic că nu am mai aşteptat să o prezint şi celui/celei care a întrebat de ea pe blog.

Pe mine toată chestia asta m-a pus pe gânduri şi, dacă până acum aveam un pic de îndoieli în ceea ce priveşte blogul, s-au c-am risipit când am vazut că nu e doar o nouă jucărie pe unde se mă prostesc eu. Ba din contră, uite că ies la iveală şi lucruri bune datorită lui. Gata, că m-am înduioşat eu pe mine însămi şi s-ar putea ca sentimentalismul ăsta nici să nu fie autentic şi să vorbească de fapt vinul pe care l-am îngurgitat zilele astea.

Cerere

Nici nu şi-a luat blogul meu cel pipiernicit bine avântul, că şi vin cu miloaga. Acum, că mai există încă doi cititori în afară de Me, Myself and I, am un anunţ de făcut.
De câteva zile, a apărut în faţa blocului meu o pisicuţă. Are cam 6 luni (maxim), e combinaţie cu pisică de rasă. Are o blană frumoasă, aproape albă, doar cu un strop de cenuşiu pe vârfuri. În lumină străluceşte de zici că-i argintată. Ochii sunt albaştri cum n-am mai văzut până acum, fiind obişnuită doar cu de-alde Pisicu care are ochii galbeni ca faru de la maşină. E foarte blândă şi sare imediat în braţe când te apleci să o mângâi. Ori a aruncat-o cineva, ori s-a pierdut. Varianta a doua e mai puţin probabilă pentru că pare să stea în acelaşi loc şi ar fi fost găsită până acum. Pare obişnuită să mănânce cronţănele şi conserve de pisică.
Zgripţuroiu şi parvenitu de Pisicu n-a prea înghiţit-o la început şi tot gesticula şi se făcea că-i dă palme. De parcă n-ar fi fost şi el cândva în situaţia ei. Acum s-au obişnuit şi se înţeleg foarte bine. Dar eu nu o pot păstra, pentru că noi stăm la bloc şi îi am deja pe Pisicu şi pe Căţelu. Nu pot să transform casa în Zoo Drina. N-am îndrăznit nici măcar să o aduc în casă de frică să nu se ataşeze de noi şi noi de ea şi mai ales de frica lui Mum (the mother of the house).
Aşa că vă rog mult, dacă vrea cineva o pisicuţă bine crescută şi cuminte, aşa cum pare, să mă contacteze. She’s really special şi merită un stăpân bun. M-aţi ajuta foarte mult şi dacă aţi da sfoară în ţară că-şi caută familie iubitoare. Mă puteţi contacta la adresa andreivam@yahoo.com
Mai jos, o poză. Ochii sunt roşii pentru că habar nu am să fac poze calumea. A fost luată dintr-un unghi prost, dar chiar şi aşa, ia uitaţi-vă cât e de frumuşică.

Aleea Castanilor

Îi contrazic pe cei care spun că pensionarul este o specie de om căreia îi place să se plimbe cu autobuzul, pentru că are abonament gratuit pe toate liniile, sau să meargă zilnic la piaţă cu căruciorul. Pensionarului îi place să stea în casă să-şi oblojească reumatismul, cum de altfel se şi cade la vârsta lui. Cel puţin aşa se întâmplă cu bătrâneii din blocul meu, care au intuit că Drina are o mare pasiune pentru shopping şi o trimit uneori să cumpere lapte, carne, pâine, ouă. De-a lungul timpului, unii pensionari ne-au părăsit pentru lumi mai bune, dar alte generaţii de vecini au ajuns la vârsta retragerii din activitate. Listele s-au mai schimbat, dar eu continui să fac mici servicii. Acum de sărbători, sunt suprasolicitată şi fug întruna prin cartier cu sacoşe. Drept recompensă, bătrâneii îmi strecoară smochine, mandarine sau bomboane pe care mi-e ruşine să le refuz. Doamna Mimi mă serveşte cu dulceaţă de vişine, bineînţeles cu apă lângă. Dacă mai fac multe cumpărături cred că mă îmbolnăvesc de diabet. Azi am avut misiunea să cumpăr pijamale, că vine Crăciunul şi Domnu’ Crivăţ vrea să se înnoiască. Am mers la Aleea Castanilor, că eu numai din locuri dintr-astea selecte fac cumpărături. Pentru cei care se învârt prin sfere mai înalte decât mine, şi nu ştiu ce este Aleea Castanilor, precizez că, în ciuda numelui poetic, e vorba de un loc de lângă Piaţa Big Berceni, o înşiruire hidoasă de tarabe. De aici se pot cumpăra blugi, şuruburi, pulovere, baterii, instalaţii sanitare, tenişi chinezeşti şi multe altele. Mi-am luat şi eu o vestă care însă e îmbibată cu miros de mici. Cu ocazia asta o să fiu în sfârşit mai apetisantă. În timp ce stăteam la coadă la pijamale, am ascultat muzică de la taraba vecină unde se vindeau CD-uri. Am avut norocul să prind o înregistrare live de manele. Şi era un vornicel (sau MC, cum preferaţi voi) care anunţa că urmează să cânte „cea mai frumoasă indiană maestră”. Din păcate vornicelul era cam fonfăit şi n-am înţeles numele cântăreţei. Dacă îl prindeam, acum indiana era deja dată jos de pe net, eu m-aş fi unduit mai ceva ca Shakira pe muzica maestrei, în timp ce Pisicu ar fi bătut demenţial din lăbuţe, iar Căţelu ar fi hăuit dedicaţii. Pentru naşa, pentru naşa. Hoooopa.

Acum plec. Mai am nişte cumpărături de făcut. Poate revin mai târziu, live blogging din economat.

Aroma de Craciun

Am încercat să-mi aduc aminte cum am petrecut Crăciunul trecut. N-am reuşit. Nu mi-am adus aminte nici de Crăciunul de acum doi ani, nici de cel de acum trei ani.
Aţi observat cum toată lumea cînd povesteşte de Crăciun evocă în primul rând aromele şi gusturile? Spui cuvântul magic Crăciun şi deodată ţi se umplu gura şi nasul de arome de portocalele, cozonaci, scorţişoara şi ciocolata. Crăciunurile copilăriei mele nu miros diafan de vanilie şi nici de rom. Miros pur şi simplu a calataboş. Două sau trei săptămâni cât ţinea vacanţa mâncam numai carne de porc. Caltaboşi încălziţi direct în sobă pe jăratic, în gamela păstrată din război de tataie, sarmale şi mămăligă la prânz şi tobă seara. Mai erau şi cozonacii pe care mamaie îi frământa întotdeauna cu două zile înainte de sărbătoare. Primul cozonac îl mâncam cât era încă aburind. Îmi plăcea tot şi abia aşteptam să mănânc.
De şase ani de când sunt vegetariană, de când nu mă mai interesează mâncarea, de când mi-am descoperit tot felul de intoleranţe şi incompatibilităţi alimentare, de când am intrat în febra regimurilor şi dietelor şi fiecare îmbucătură de ciocolată îmi arde esofagul ca un ghem de vinovăţie, ei bine, de exact şase ani, eu nu mai am amintiri de Crăciun.

Top Dog

Am mai renunţat la o prejudecată. Una legată de căţeii vagabonzi. Întotdeauna mi-am închipuit că oamenii care îşi iau căţei maidanezi o fac pentru că le e milă de ei, pentru că sunt impresionaţi când îi văd cât de mult îşi doresc să aibă cineva grijă şi de ei. Sau pentru că sunt drăguţi şi pufoşi. În cele mai multe cazuri, când aduci acasă un căţel vagabond, o faci pentru că l-ai găsit pe undeva sau pentru că se ţine după tine. Nu cred că plănuieşte nimeni dinainte să-şi tragă „un maidanez dintr-ăsta super mişto” cu care să impresioneze şi să sperie lumea din cartier. Când eram mică, toţi copiii îşi doreau ciobăneşti germani sau dogi, pentru că erau mari şi câştigai un oarecare respect în faţa celorlalţi dacă te plimbai cu ei. Căţeii de rasă sunt special selectaţi, sunt încurajate anumite trăsături ca să fie căţei de pază, căţei pentru copii, căţei buni de cocoloşit. Maidanezii sunt un amalgam de trăsături, adaptaţi mai mult la condiţiile de stradă. După generaţii care au trăit cu spaima în oase, li s-a întipărit teama în gene. Uneori par fricoşi, imprevizibili. Te gândeşti că sunt dificili.

Ei bine, tot ce-am scris mai sus sunt nişte prostii. Mi-a demontat toate teoriile astea de doi bani, un comunicat al fundatiei Vier Pfoten în care se spune că o căţeluşă, Negruţa, a făcut ce nici un câine de rasă, cu toată deşteptăciunea lor, n-a reuşit să facă până acum. Şi anume a câştigat absolut toate probele la campionatele naţionale de dresaj canin. Negruţa a fost căţel fără stăpân până când cineva a avut încredere şi răbdare cu ea şi a învăţat-o să facă tot felul de şmecherii folositoare. Ha! Să mai spună cineva să nu sunt maidanezii nişte căţei speciali. Plus că au avantajul că vin în forme şi culori diverse. Aştept ziua în care or să intre oamenii în petshop-uri şi or să spună „Daţi-mi, vă rog, maidanezul de 400 de euro.”

Colinda preferata

Am primit o leapşă de la Desene Animate, care vrea să ştie colinda mea preferată. Ei bine, se întâmplă ca eu să nu prea ascult colinde. Când eram mică şi mergeam la colindat cu ceilalţi copii de la ţară noi cântam „Ala bala portocala / Noi suntem copii de şcoală / Şi-am venit să colindăm / Pe la case să umblăm / La Anu şi la Mulţi Ani!”. Şi gata. Era scurt, puteam să ne îndesăm rapid covrigii şi nucile în desagi şi să plecăm mai departe. Dacă primeam mere ne bucuram cel mai mult. Pentru asta eram în stare să băgam şi un „Domn Domn să-nălţăm”. Într-un an, ţin minte că ne-am întâlnit cu o ceată rivală de colindători mai mari, care ne-au cam bătut şi ne-au devalizat de toţi covrigii şi nucile strânse. Aoleu, am deviat de la leapşă. Revin.

Aşadar, anul acesta, până pe vremea asta, eu n-am ascultat încă nici un colind.

Îmi place însă mult de tot un cântec al lui Joni Mitchell. River se numeşte melodia, are tematică de sărbători şi e frumoasă rău.

Pisicu in carantina

Afară ninge vajnic, fulgi pufoşi se pogoară peste capitală, iar Pisicu a început să chelească.
Sunt câteva zile de cînd mi s-a părut că aparenţa-i e din ce în ce mai jigărită, iar azi în lumina scânteiătoare a zăpezilor, bănuielile mi s-au confirmat. La fel ca un mare procent din bărbaţi, Pisicu, şi-a asortat la burta rotundă pe care o târeşte prin covoarele pufoase ale casei, o frumoasă alopecie difuză. Îi mai trebuie un BMW mic şi, din momentul ăla, o să aibă asigurat succesul la pisicile din faţa blocului.

Încă nu ştiu exact ce a cauzat chelia prematură, dar de ceva timp am observat că Pisicu îşi cam smulge singur smocuri de păr pe care apoi le scuipă. Deci o primă pistă ar fi că, fiind traumatizat atunci când era mic (înainte să-l culeagă subsemnata de pe stradă), Pisicu a rămas cu sechele şi acum suferă de tulburări obsesiv compulsive care îl fac să se automutileze. Sau pur şi simplu e un emo-cat şi îi place să-şi facă rău. A doua versiune, mai prozaică, este că Pisicu s-a procopsit cu un stafilococ.

La aflarea veştii, Mama m-a ameninţat că îl închide pe Pisicu, şi pe mine o dată cu el, în dormitor, ca să nu-l molipsim pe Căţelu şi să-i stricăm blana preţioasă. Eu mă gândesc cu groază că dacă lucrurile continuă aşa, o să trebuiască să îi cumpăr un fâş galben lu’ Pisicu, ca să facă faţă intemperiilor vremii.

Adevărul e că sunt foarte îngrijorată şi mâine merg la doctor să facem nişte investigaţii, numai că Pisicu e foarte stresat de varianta asta, pentru că tocmai a terminat vacinul, rapelul, plus alte operaţii ruşinoase şi tremură şi cuşca cu el când vede că ne îndreptăm către veterinar.

În viitoare posturi, o să vă ţin la curent cu schimbările din viaţa lui Pisicu şi cu evoluţia stării lui de sănătate.

Pentru Mosu

Eu am renunţat demult să mai visez că toţi căţeii or să aibă stăpâni buni, că n-o să mai moară nimeni de foame şi altele asemenea, aşa că îmi doresc lucruri mai mundane. Vreau de la Moş Crăciun aşa:

- ciocolăţele After Eight
- nişte fructe de dragon, pentru că el călătoreşte prin multe ţări şi are acces la ele
- cartea „Prinţese date uitării sau necunoscute”
- o căciulă cu urechi

Şi cam atât, că sunt fată simplă şi nici nu vreau să suprasolicit renii.

L-aş mai ruga şi să renunţe la costumul super kitschos pe care îl are acum şi să revină la costumul retro pe care am văzut eu că îl purta prin nişte cărţi de poveşti ruseşti.

Vizita la sala

Puteam să numesc postul acesta „Antrenament la sală” sau „Încordare la sală”, numai că eu n-am prea făcut nimic la sală, aşa că vizită se potriveşte mult mai bine.

Ei bine am fost la aerobic pentru prima dată în viaţa mea destul de lungă. N-am reuşit să fac mare lucru, dar tot mi s-a părut foarte greu, mai greu decât orice munte urcat, decât orice tură cu bicicleta între satele bunicilor mei.

Am fost singură, iar acolo toată lumea părea să se cunoască. Doar eu mă simţeam cam stângace şi un pic stingheră. Fetele erau îmbrăcate toate în colanţi şi alte costumaţii aerobice fanteziste. Eu arătam ca o balenuţă înfăşurată în pânza unei corăbii eşuate.

Apoi a început calvarul. Se lucra pe muzică, iar paşii mi s-au părut destul de complicaţi. În timp ce fetele lucrau toate în acelaşi ritm, eu n-am reuşit decât sa-mi zvârl mâinile şi picioarele haotic în jurul meu.

Mă uitam uimită la fetele foarte în formă şi flexibile, care ţopăiau destul de sprinten în comparaţie cu mine. Pe antrenoare o bănuiesc că la o adică poate să-şi pună şi picioarele după cap.

În timp ce furnicuţele lucrau toate încolonate, când sărind vesele pe muzică, când realizand regulamentar abdomene, eu m-am zvârcolit pe jos simulând nişte exerciţii, m-am târât în patru labe pe salteluţă şi mi-am scăpat o greutate pe picior. Am mai dat şi spasmodic din membre, mai ceva ca un gândac cu burta în sus. Din când în când mai oftam ca să se vadă că îmi e greu, dar imi dau totuşi silinţa.

Într-un final mi-am mutat organismul într-un colţ al încăperii de unde am urmărit roasă de invidie restul orei, încercând să surprind tehnica exerciţiilor.

Când am ieşit din sală mă săgetau şalele, îmi trosneau încheieturile şi creierii mă dureau după ce timp de o oră a trebuit să mă lămuresc la fiecare două minute care e drepata şi care e stânga.

Dar nu mă dau eu bătută aşa uşor. Asta pentru că uneori mă uit la „Hogan knows best”, o emisiune de mare ţinută culturală difuzată de VH1 (rectific, TVR cultural). Emisiunea asta e un reality show despre Hulk Hogan, fost wrestler, şi familia lui. Într-unul dintre episoade, Brooke, fata cu aspiraţii de cântăreaţă a lui Hogan, l-a luat pe tăică’său la o oră de pilates. Şi deşi Hogan are nişte bicepşi şi tricepşi cât capul meu de mari, n-a reuşit să facă pilates. Deci dacă nici Hogan nu poate, eu doar n-oi fi mai brează.

Dacă nu-mi iese pasienţa cu aerobicul, pot încerca oricând electrostimularea. Am auzit că acolo nu trebuie să faci tu nimic, stai doar întins şi nişte plasturi mici aşezaţi strategic te convulsionează şi te slăbesc până nu mai poţi.

Macaraua ca gadget

Când spui macara, toată lumea se gândeşte la melodia Trio Grigoriu sau la accidentele de tristă amintire care apar periodic prin presă. Auzi ba că s-a prăbuşit un pod cu macaraua, ba că au căzut muncitorii din cuşca de coborâre. Mai avem puţin şi transformăm macaraua în simbol al ştirilor de la ora cinci.

A intrat rău de tot în oameni spaima de macarale. Luciat se plângea într-un articol că îi e frică să treacă pe sub o „macara manevrata de un macaragiu care tocmai a primit un SMS că-l părăseşte iubita”. Ei bine, un om obişnuit nici nu ar avea de ce să umble brambura şi neavizat pe un şantier, adică acolo unde lucrează macaralele. Şansele ca un simplu trecător să se trezească în cap cu nişte beton scăpat de macarale sunt cam aceleaşi cu a muri fulgerat pe trotuar în mijlocul oraşului.

A fi macaragiu, nu e deloc o meserie uşoară. Trebuie să faci o şcoală, să fii serios şi responsabil. Macaralele nu mută doar plăci de beton, uneori fac lucrări complexe, se lucrează şi în tandem. Se calculează greutăţi, raze, se folosesc programe care au la bază CAD-ul pentru a se stabili mişcările şi traseele.

Băieţii pasionaţi de tehnică ar fi încântaţi de noile tipuri de macarale, care au computere de bord performante, computere speciale pentru instalaţia hidraulică şi circuitele electrice. Mai mare frumuseţea să vezi cum se înalţă braţul macaralei propulsat prin programarea din butonele. Deci da, macaralele pot fi „toys for boys” sau gadget-uri. Dar nişte gadget-uri care ajung şi pe la 5 milioane de euro.

Macaralele sunt frumoase şi uneori fac şi fapte măreţe. Cel mai mult îmi place de Mammoet, o firmă olandeză care face lucrări complexe pe mare. Mammoet, care are ca logo un mamut (dahhh), a reuşit să scoată cu o macara submarinul rus Kursk scufundat în apele arctice.

Tot cu macarale se ridică, se exemplu, şi rezervoarele de câteva tone în care se face berea. Şi ştim cu toţii că berea este un lichid vital.

Din macara mai poti sa faci si bungee jumping.

Astea sunt doar câteva din lucrurile minunate pe care le fac macaralele pentru noi. Mai jos pun câteva link-uri unde o să vedeţi nişte macarale foarte mişto. Să nu vă inducă în eroare provenineţa străină a maşinăriilor. Aceleaşi macarale sunt importate şi în România şi lucrează să ne construiască nouă căsuţe.

Îmi pare rău că nu ştiu eu să scriu şi să le descriu mai bine, dar chiar sunt nişte maşinării fermecătoare.

http://www.liebherr.com/cc/34308.asp

http://www.potain.com/index.cfm

Atenţie, babă cârcotaşă în autobuz

De aproximativ 10 luni merg zilnic cu autobuzul pe o rută infectă. În lunile astea am asistat de două ori la bătăi serioase, momente în care noi, călătorii neimplicaţi, trebuia să ne refugiem într-un capăt de autobuz să facem loc în arena de lupte. Autobuzul mai străbate şi o zonă unde se construieşte la greu, aşa că seara călătoresc adesea cu cete de muncitori murdari după o zi de corvoade pe şantier. Dar eu nu mă supăr, că nu toată lumea stă toată ziua pe scaun la birou ca mine, unii mai trebuie să facă şi munci fizice şi nu miros întotdeauna a primăvară. O dată am văzut un muncitor la drumuri şi poduri, îmbrăcat în salopetă de şantierist şi vestă reflectorizantă, citind concentrat rău de tot o carte de Jules Verne. Nu-mi mai aduc aminte cum se numea, era una pe care eu nu am citit-o când eram mică. Colegii lui făceau glume proaste pe lângă el, se îmbrânceau, iar el îşi vedea nestingherit de citit. Hârşâită de toate aspectele vieţii de autobuz, am ajuns cam irascibilă şi mă urc deja plină de ură în cutia de transport urban. Luni am prins din nou o zi de înghesuială maximă. Pe lângă nişte sacoşe cu care o doamnă îmi tot secera picoarele (oricum n-aş fi avut loc să cad), lângă mine mai stătea un băiat de vreo 16 ani, pe care căştile înfundate în urechi îl împiedicau să audă plescăitul înfiorător pe care îl făcea cu guma, undeva în imediata apropiere a urechilor mele delicate. Am oftat ostentativ, am văzut că nu merge, m-am uitat urât, dar nici aşa nu s-a prins. Şi apoi într-un acces de babă cârcotaşă (ştiu că e stereotip şi că nu e politically correct să mă iau de bătrâni, dar n-am ce face) i-am spus direct să nu mai plescăie că e enervant. În momentul în care mi-a scăpat porumbelul, am realizat că e cam aiurea să mă bag în seama singură prin autobuz cu necunoscuţii, şi să dau lecţii şi m-am înroşit toată. Dar jur că mă enerva rău, şi că, fiind o persoană altruistă, m-am gândit să-i fac şi un bine, ca să ştie aşa pe viitor că nu e frumos să molfăi guma. Poate o să-i folosească în viaţă. Băiatul se pare că avea mai mult bun simţ decât am avut eu şi şi-a cerut scuze, a spus că are probleme cu un dinte, mi s-a părut că a avut chiar şi o tentativă să-mi demonstreze. Ba mai mult, şi-a aruncat guma (pe geam, dar de data asta m-am abţinut să mai zic ceva). M-a întrebat şi câţi ani am - probabil mirat că o persoană tânără are aşa apucături de pensionar tracasat şi dacă intru pe mess (chestii de-astea de vorbesc ăştia micii). Ne-am despărţit în relaţii cordiale. Dar oricum o să-mi fie învăţătură de minte şi n-o să mai fac pe lupul moralist de-acum încolo.

Mon beau sapin, roi des forets

N-am mai avut brad de Crăciun de când eram mică. Pentru o persoană cu oarecare porniri ecologiste e foarte greu să respecte tradiţia împodobirii. Te gândeşti pe de o parte că nu e bine să tai copaci ca să-i hidoşeşti tu pe acasă cu sclipiciuri şi să behăi colinde sub ei. Nici bradul de plastic nu e bun, pentru că după ce se strică n-ai ce face cu el, anumite tipuri de plastic sunt greu reciclabile, iar dacă le arzi poluezi cu fumul lor mai mult decât o maşină, se topesc gheţarii şi copiii noştri or să moară de cald şi de sete. Anul trecut vecina mea al cărei soţ face ceva afaceri cu defrişări mi-a făcut cadou un brad. Mi-a fost ruşine să o refuz, am zis bogdaproste, dar de lene am aruncat doar o fâşie colorată pe el. A ieşit un frumos brad minimalist. Mă aşteptam ca măcar Pisicu’ să se distreze, să se urce printre crengi, aşa cum am auzit că fac pisicile normale, dar până şi el a ramas indiferent. Mă rog ca anul ăsta să n-am nici un brad, că le cad acele şi iar trebuie să strâng după el. Plus că mi se rupe inima să-l duc la ghenă.

Ce mai trece vremea!

Cred că intru în era sunt-mare-si-cu-preocupări-serioase. Încep să se cam termine toate lucrurile cu care am crescut. S-a terminat Fetele Gilmore, acum a apărut şi ultimul volum Harry Potter. Pentru mine lansarea în română e evenimentul cel mare, pentru că engleza de baltă nu-mi îngăduie să citesc în engleză cursiv, iar să buchisesc cu dicţionarul lângă mine îmi cam strică plăcerea lecturii. Ca orice cititor rafinat, mi-am cumpărat Talismanele Morţii de unde din altă parte, dacă nu de la hypermarket. Am fost duminică când se crăpa de ziuă la Real. Un angajat tocmai despacheta Harry-ul şi îl aşeza pe raft. Am înhăţat şi eu unul, iar acum sunt în curs de citire. Pe lângă hrana asta spirituală, am mai pus în coş nişte pateu de soia şi tofu, plus delicatese pentru Pisicu’, pentru că nu-i aşa, nu pot să mă concentrez la citit dacă mi-e foame şi mă mai bate şi Pisicu’ la cap.

Alt semn fatidic că mi s-a încheiat copilăria e că am început să înţeleg ce scrie în Dilema Veche. Când am dat eu examen la facultate, profa cu care făceam meditaţii mă tot împingea să citesc ceea ce pe vremea mea se numea doar Dilema, în speranţa că mi se mai desţeleneşte şi mie mintea. Io am încercat, dar până la sfârşitul unei fraze, uitam cu ce începuse şi despre ce era vorba în articol de fapt. Aşa că am renunţat. La facultate am intrat oricum, ceea ce înseamnă ca pretenţiile n-au fost prea mari la examen. Sau cum mai zice maica-mea „Andreio, ce te mai ajută Dumnezeu, de ai reuşit să intri şi tu la facultate”.

Semene rele se prefigurează, dar nu poate să fie dracu chiar atât de negru. M-am mai văitat eu şi prin liceu când s-au despărţit Pasărea Colibri, cei care îmi asiguraseră coloana sonoră a vieţii mele de până atunci şi uite că mi-am revenit.