Bucuresti, Iasi, Bucuresti

Am fost la Iaşi. Înainte să plec, Pisicu’ mi-a zis „Nu te duce, nu te duce fără mine. Ştii bine că împreună facem o echipă de aur, dar luaţi separat, fiecare dintre noi nu face nici cât o ceapă degerată.” Rău am făcut că nu l-am ascultat.

La Iaşi n-am apucat să văd nimic pe îndelete, am fost într-o goană nebună. Am văzut Iaşiul doar din maşină, noaptea, şi chiar şi aşa mi s-a părut de vreo ...hmm.. cinci ori mai frumos şi mai coerent decât Bucureştiul. Şi cel mai drăguţ e că au străduţe mici şi în pantă. Cred că acolo e vital să ştii să faci plecări şi parcări în rampă. În codul rutier scrie că după parcarea în rampă trebuie să brachezi roţile. Eu nici măcar nu ştiu ce înseamnă „să brachezi roţile”.

Pe drum, din tren, am văzut un orăşel, s-ar putea să fie Bârlad, dar nu bag mâna în foc, la marginea căruia erau construite blocuri tip ANL cam la 50 de metri distanţă de groapa de gunoi. Practic nu se învârteau după soare, ci după gropa de gunoi. Iar în faţa muntelui de gunoie, pe un câmp, erau mulţi căţei care dormeau făcuţi covrig în nişte gropiţe. Fiecare cu gropiţa lui.

Prevestirea lu’ Pisicu’ a început să prindă contur abia odată ce m-am intors la Bucureşti. În Iaşi, lipsit de microbii pe care îi împărţeam în mod cinstit cu Pisicu’ şi Căţelu’, sistemul meu imun s-a derutat şi m-am procopsit cu cea mai rea răceală suferită în ultimii zece ani.

Apoi, încă din prima dimineaţă petrecută în mirificul oraş Bucureşti, m-am lovit de primele bucureştenisme. La metrou, pe peron, am dat nas în nas cu o fată, am încercat să o ocolesc prin dreapta, dar între timp şi ea încerca să facă acelaşi lucru. Şi am început să executăm cu joc de picioare care mie mi s-a părut amuzant, dar ei nu. Aşa că m-a împins cu cotul ca pe o oaie beată (o mână întreagă nu meritam), a ţâţâit nervoasă din buze şi a trecut maiestuoasă mai departe, nervoasă că s-a împiedicat de un nimic ca mine.

La metrou, arătam ca un furnal, roşie la faţă toată de cât mă abţineam să nu tuşesc şi să-mi împrăştii germenii şi pe la colegii de călătorie. Lângă mine o Doamnă, tuşea fix în faţa mea. Îmi venea să-i zic: „Tanti, pune mâna la gură, că îţi inspir viruşii, îi combin cu ai mei, şi creez în laboratorul meu intern o tulpină imbatabilă. Şi cât ai zice peşte omor jumate de planetă.” Eu ştiu că Terra e supraaglomerată şi chinuită, dar nu vreau să fiu eu cea care o eliberează. Cel puţin nu aşa. Sa ajung după aia pe un raft la un muzeu de istorie naturală, alături de maimuţicile alea africane, pe care a căşunat omenirea că au adus Ebola.

Pe drum, m-am trezit cu un muc de ţigară aprinsă în cap. Eu ştiu că, dacă lăsat să cadă din înaltul cerului albastru, un găinaţ de porumbel te nimereşte tocmai pe tine din mulţimea de trecători, atunci ai o zi norocoasă. Întrebarea mea e: dacă un muc de ţigară aruncat pe geam de la etajul trei de un nesimţit, ricoşează în capul cuiva, şi respectivul vede prin faţa ochilor fulgişori de cenuşă ca o ploiţă de steluţe, e cu noroc, au ba?