Copii

Într-un Centru de Plasament

Stau într-un colţ şi mă uit la copii. Sunt în timpul celor 15 minute de „activităţi personale” intercalate la câteva ore în programul altfel aranjat la minut al copiilor. Micuţii fug în toate părţile, ocupaţi cu treburi casnice: fac paturi, duc ghetuţe la dulap, o îngrijitoare ţipă după ei să nu mai umble cu picioarele goale.

Când trec pe lângă mine, fiecare se opreşte fără excepţie şi ţipă: „BUNĂ ZIUA!”. Nu mă cunoaşte nimeni.

Doi băieţei cam de cinci şi trei ani se apropie de mine ţinându-se de mână. „Mişu a făcut pişu pe el, zice cel mai mare şi arată spre pantalonii colegului. Vi se pare normal?!!”
Mă uit uluită la ei şi nu ştiu ce să le zic. „Ce naiba, mă, Mişule. Arăţi cam de trei ani aşa şi tot faci pişu pe tine?”

„Ce ochi frumoşi aveţi, don’şoară!” zice unu’ mai breaz. Îşi cheamă şi colegii. „Uite, băi, ce ochi are don’şoara. Sunt verzi, nu-i aşa?” Unu mai mic sare pe vârfuri să vadă şi el mai bine.

Mi se pare că seamănă cu un stol mic de gaiţe. Mă aşez pe jos şi îmi ascund capul în piept, de frică să nu-mi fure ochii ca pe două mărgele de sticlă şi să se joace cu ei.