Despre boli si alte suferinte

Cu toţii avem micile noastre suferinţe şi defecte care, că vrem sau nu vrem, ne modelează caracterul şi temperamentul, ne impun moduri de viaţă, şi ne obligă să facem alegeri pe care nu ni le dorim întotdeuna.

Eu îmi găsesc mereu câte o mică mare suferinţă: o mână scrântită, an upset tummy, o foame neîntreruptă, o răceală pasageră, un ochi roşu, nişte spumă poliuretanică lipită de obraz, două degete unite cu superglue, o gleznă zedrelită în aripa de la bicicletă sau alte asemenea mărunte inconveniente. Uit tot timpul câte ceva şi am încercat să ţin o cură de Memorex, dar, paradoxal, uitam să-l iau. Îmi aduceam aminte când ieşeam din scară, o strigam pe Mum să-mi arunce pastila, iar ea, în loc să-mi arunce o folie, lăsa să cadă în gol o pastiluţă de câteva grame, pe care încercam să o prind cu mîinile făcute căuş şi vântul mi-o smulgea de fiecare dată. O căutam apoi un pic prin tufişurile din grădina blocului şi de obicei renunţam, spunându-mi că încep cura de Memorex de mâine, şi tot de mâine o să fiu în mod clar mai deşteaptă şi mai atentă .

Sunt omul dezastru care îi plictiseşte pe ceilalţi cu văicăreli, poticneli şi capricii şi simt uneori că dacă mă apropii prea mult de cineva o să-l infectez cu toate nefericirile mele.

Sunt oameni care suferă de boli grele şi ştiu să-şi poarte cu capul sus neputinţele. Şi îşi găsesc puterea în familie, în credinţă sau alte lucuri asemenea. Am auzit de un băiat din Iugoslavia, care s-a născut fără mâini şi fără picioare, iar acum, la douăzeci şi ceva de ani a devenit motivational speaker. Vorbeşte despre credinţă şi se spune că e de-a dreptul fermecător.

Apoi mai sunt ceilalţi oameni, bolnavi, dar ursuzi, care nu sunt în stare să-şi accepte bolile, stau închişi în casă şi se uită invidioşi după perdele la oamenii de pe stradă care li se pare că plesnesc de sănătate.

Şi mai sunt şi indecişii, cei ca mine. Nu ştiu sigur ce au, nu-s nici de compătimit, dar nici prea bine nu o duc. Câteodată stau şi mă întreb, de ce tocmai eu? De ce au trebuit să se adune pe capul meu cele mai aiurea defecte şi suferinţe? De ce nu pot să fiu ca toţi ceilalţi oameni? Şi-apoi îmi dau seama că dacă n-aş fi avut toate neputinţele astea care să mă mai domolească, acum poate aş fi fost an ambitious bitch, prea încrezătoare and cold hearted, care ar fi vorbit cu toţi oamenii de sus. Tendinţe de obrăznicie crasă mă mai lovesc câte o dată şi doar când îmi aduc aminte de defectele mele mă mai temperez. Dacă n-aş fi trăit o groază de momente penibile şi n-aş fi avut un milion de dureri, poate n-aş fi avut acum răbdare cu Mamaie şi nici cu Pisicu’ şi Căţelu’. Şi nici n-aş fi scris pe blog tâmpenia asta :) .