Galaxia blogger

Eu înainte să mă apuc de scris despre Pisicu’ şi Căţelu’ pe blogger, am fost mare cititoare de bloguri şi încă mai sunt. Nici nu vreau să cotorizez câte ore aloc zilnic statului pe net, pentru că probabil o să mă sperii. Şi de la un timp am observat că am ajuns să gândesc totul în termeni de blog. Am ieşit din era Gutenberg, şi am aterizat direct în lumea blogurilor. M-am obişnuit să văd lumea în fragmente, scene şi cadre. Totul durează cât fix un post de blog, şi fiecare întâmplare e o mică scenetă. Nu mai pricep povestirile lungi, în care un portret de personaj poate să dureze cât un roman întreg, şi nu mai am răbdare să citesc o carte în care totul se succede cu expoziţiune, acţiune, intrigă şi punct culminant. Percepţia mea asupra lumii e doar o înşiruire de fulguraţii, de personaje trecătoare, şi schiţe abia creionate în loc de portrete dostoievskiene. Trăiesc în lumi virtuale care se compun pe zi ce trece din mici amănunte, lumi piramidale cu structuri de posturi. Citesc bloguri de fete care într-o zi beau ceai de iasomie, a doua zi se îndrăgostesc de un băiat încălţaţi în Converşi şi cu vestă verde, iar în a treia zi plâng pe o masă fără un picior. Văd lumea în poze şi filmuleţe şi oamenii sunt doar personaje conturate prin comentariile pe care le lasă pe mai multe bloguri. Aduni comentariile lor, le pui cap la cap, le combini cu blogul, le agiţi bine în shake-ul minţii, şi obţii imaginea personajului.

Trebuie să mărturisesc că deşi citesc multe bloguri, las rar comentarii. Am impresia că fiecare blog e un mic univers, cu comentatorii de curte şi dacă un necunoscut lasă un comentariu disturbă atmosfera. Pun un comentariu şi după mine se face linişte, pentru că fiind tot timpul pe lângă subiect, tai cheful blogului. Mai demult, am pus un comentariu la un un text poetic, şi mi s-a răspuns că „mă iau prea în serios”. Mai deunăzi, am pus alt comentariu, la un post cu subiect serios. Iar am nimerit-o pe lângă, pentru că în loc să spun ceva despre subiectul textului, m-am legat de un simplu cuvânt. Şi mi s-a răspuns că pun comentarii frivole. „Frivol” am învăţat ce înseamnă în liceu, când l-am studiat pe Camil Petrescu, şi de-atunci, de fiecare dată când aud cuvântul ăsta, îmi vin în minte Ela şi Emilia, care erau nişte gâşte pe lângă Ştefan Gheorghidiu şi Ladima. Nişte fiinţe uşuratice, frivole, ofcourse, şi interesate doar de aspectele mondene ale dragostei. Eu, care până de curând credeam că sunt un suflet admirabil, animat de cele mai bune intenţii şi că dacă un bioenergetician s-ar uita la mine ar vedea cea mai pura aură ever şi o lumină blândă izvorând din mine, ei bine, după faza asta, mi-am dat seama că uneori sunt o stupidă, cu interese meschine şi probleme pitice, ca randamentul meu la ora de aerobic. Supăr oamenii şi-i irit cu comentarii care se potrivesc ca nuca-n perete. Şi mai sunt şi-o ofticoasă de m-am apucat să povestesc aşa supărări mărunte aici. Deci vă las. A, şi voi să nu vă luaţi după mine, că eu mă bucur de orice comentariu, oricât de mic, la mine pe blog. Doar să nu-l înjuraţi pe Pisicu’, că el e mai supărăcios aşa la faze dintr-astea.