Za worst driver ever

Avertizare: Urmează un post din seria Drina nu poate să facă nimic, e o retarded şi o vai de capul ei. Astăzi despre condusul maşinii. Celor care s-au plicitisit deja de vaicăreli: evitaţi să citiţi.

Ai mei vor cu orice preţ să-mi iau carnetul auto. Sunt ei convinşi că abilitatea de a conduce poate fi uneori o chestie vitală, cam ca înotul. De exemplu, dacă eşti la o cabană în munţi şi un psihopat te urmăreşte, şi singura scăpare e fuga cu maşina, ce te faci? Bine, dacă e să ne luăm după filmele de groază, degeaba ştii să conduci, pentru că maşina nu va porni sub nici o formă. Deci vital ar fi să ştii să o şi repari în zece secunde, cu satârul psihopatului atârnând deasupra capului tău ca sabia lui Damocles.

Aşadar, ieri, într-o zi cu soare, m-am prezentat pentru proba de traseu pe parcursul căreia am reuşit să fac următoarele chestii: să pun o frână bruscă în urma căreia dosarul i-a scăpat din mînă domnului poliţist, iar capul i s-a apropiat îngrijorător de mult de parbriz, să merg în plin bulevard cu două roţi pe bordură (o mică ocolire, în opinia mea), să nu acord prioritate de dreapta şi altele. Grăbită să scap cât mai repede de examinare, şi terifiată de toate maşinile din jurul meu, eu care de obicei circul cu viteza melcului turbat, am uitat piciorul pe acceleraţie. Îl simţeam pe băiatul care îmi servea drept martor, cum se agaţă îngrozit de scaunul meu, şi parcă am auzit şi un murumur de rugă în care cerea să se termine totul mai repede. Parcarea laterală, adică paralelă cu bordura, mi-a ieşit chiar foarte perpendiculară. La sfârşit, poliţistul, cu câteva broboane de sudoare pe frunte şi cu respiraţia îngreunată de un puls accelerat mi-a spus: „Domnişoară! N-am mai văzut aşa ceva în ultimii 15 ani de când profesez. M-am simţit ca într-o glumă proastă!”.

„Şi eu Domnul Poliţist! Şi eu.” Cât am fost în maşină singurele gânduri care îmi circulau prin minte au fost: ce caut eu aici??!! Who are these people?!! Ce-i cu toate butoanele astea, şi maneta şi volanul? Adică eu, care stau într-o cutie de fier, trag de ele, apăs pedale, şi maşina este propulsată? Ce chestie ciudată! De ce vin toate maşinile spre mine şi pietonii sunt gata să se arunce în faţa me? Faceeeeţi looooc!!!!”

În timpul şcolii de şoferi, pe care vă asigur că am parcurs-o de la un capăt la altul, ba chiar am mai făcut şi nişte ore în plus, instructorul a zis că Drina e cea mai simpatică elevă din toate timpurile, pe urmă s-a speriat şi el când era să-i spulber unuia oglinda laterală, şi nu prea a mai râs la glumele mele. Oricum, după examen mi-a spus: „Vai, dar trebuia să fiţi doar un pic mai atentă”. Yeah, sure. Eu sunt genul de om care se trezeşte că încearcă să deschidă uşa de la casă cu cartela RATB, care îşi dă seama că a vrut să urce cu scările rulante care de fapt coborau doar după ce cade pe spate, şi care dacă are într-o mână un covrig şi în cealaltă un pix, atunci nu numai că va muşca din pix, dar va înghiţi şi capacul. Deci nu văd cum aş putea să mă concentrez în trafic, sau să conduc o maşină altfel decât asistată de cineva profesionist.

Şi să nu râdeţi, pentru că nu-i de ici de colo să fii cel mai prost şofer. Adică un om normal, nici dacă s-ar chinui, n-ar reuşi să conducă în halul în care am condus eu la examen.

Nu mai bine încurc eu traficul cu o bicicletă? Uite, una ca asta mi-ar plăcea tare mult. I-aş monta un coşuleţ în faţă ca să pot să-i transport pe Pisicu’ şi Căţelu’, şi am porni aşa, trei pe o bicicletă, prin ţară, eu doar cu un aparat foto Smena din 1960 la gât, să facem precum Geo Bogza reportaje despre Valea Oltului sau Cheile Cernei. Lor le-ar flutura urechile în mers, ar chiui de bucurie la o vale mai abruptă şi ar saluta toţi oamenii pe lângă care trecem. Mult mai frumos decât cu maşina.