Bamse, modelul meu

În ultimul timp am fost foooarte ocupată, căci am găsit de cuviinţă să-mi petrec timpul prin săli de fitness. După ultimele păţanii nefericite de la aerobic, unde m-am arătat incapabilă de a executa vreun exerciţiu, m-am gândit că poate nu e vina mea, ci pur şi simplu sunt prea bună pentru aerobic. Aşa că am upgradat un pic, am urcat un etaj, până la sala de fitness, locul unde merg doar cei mai puternici dintre noi. Adevărul e că sezonul de spanac şi urzici mi-a priit şi mă simt mai în forţă ca niciodată. Într-o seară, înainte de a deveni client fidel al sălii de fitness, mi-am pipăit bicepşii şi i-am simţit tari ca fierul. O clipă m-am temut. Puternică cum sunt, dacă mă duc la fitness plină de avânt şi, luată de val, le îndoi fiarele la băeţi? Dacă plânge băeţii după aia? Dar mi-am călcat peste inimă şi mi-am făcut abonament. Şi bine am făcut, pentru că fiinţa driniană trece printr-un nou avatar. Am descoperit calea, lumina şi pasiunea vieţii mele: sculptarea corpului prin exerciţii la aparate. Să nu vă prind că râdeţi. Ce fac eu se cheamă idolatrizarea propriului corp. Deci e preocupare înalt spirituală. Trupul meu e un templu şi-l respect maxim. Mai puţin aseară când am mâncat juma’ de ciocolată şi doi covrigi. Dacă aş şi face ce-mi recomandă antrenorul, ar fi perfect. Numai că dacă am trei serii de exerciţii, sar automat două şi mint cu seninătate că am respectat programul.

La etajul cu aerobicul miroase a mentă şi iederă de la cremele anticelulitice şi e plin de colanţi negrii, colanţi coloraţi, colanţi în dungi. În centru ţopăială pe muzică săltăreaţă, şuviţe blonde, brune, roşcate sărind toate în acelaşi ritm. Pe margine sporovăilă veselă despre cure de slăbire dulci, pline de fructe şi batoane cu ciocolată.

La fitness e totul încruntare şi dârzenie. Miroase a testosteron şi toată lumea se mişcă lent, pentru că aici nu contează cât de sus sari, ci cât de mult ridici deodată. Băieţii înaintează domol, îşi mişcă trupul direct din umerii proaspăt lucraţi. Aici accesoriul de bază nu mai e colantul, ci mănuşile fără degete, purtate ca să nu faci bătături de la haltere. Cuvinte care circulă pe buzele tuturor: proteină, carnitină, izolat de soia, suplimente, cărămidă pentru muşchi.

Eu înclin să adopt metode naturiste: o să mânânc miere ca ursuleţul Bamse să mi se facă muşchii trăsnet. Aştept totuşi mierea de mai, când înfloresc salcâmii. Între timp, simt că jumătăţile de exerciţii pe care le-am făcut mi-au învârtoşat bicepşii şi tricepşii cât să strâng sănătos mâna cuiva, să-i inspir încredere şi siguranţă şi cât să mă ţin în metrou de bară cu vigoare, să nu mai calc pe nimeni pe picioare. La serviciu, bat mai abitir ca niciodată la tastatură, mă las cu tot corpul pe ea, să se audă în tot biroul ţăcănitul şi colegii să spună „Vai, dar câtă forţă şi pasiune pune Drina în muncă şi redactare.”

Seara, înainte de culcare, citesc pe furiş reviste gen „Muşchiomanu”, „Just like Arnie” şi „Fac Fiare – ediţia de Bucureşti”.

Da, e frumos la sală. Mie, pe lângă ameţeala dată de mersul pe bandă, mi-au crescut şi endorfinele şi am fost fericită. M-a ţinut cam cinci minute.