Din metrou

De dimineaţă s-a stricat un metrou dintr-ăla vechi între Iancului şi Obor. Am rămas blocaţi cam o jumătate de oră în tunel. Zeci de oameni înghesuiţi, într-o cutiuţă, cu nişte tentative de geamuri, prin care oricum aerul nu intră decât în mersul trenului. Lumea a început să se dezbrace, să vorbească despre servicii, despre trafic, şi-au scos toţi telefoanele să se anunţe că întârzie, dar nu era semnal, unii au început să se scurgă încet pe pereţii metroului. Până la urmă, când ne pierdusem toţi speranţa şi ne vedeam deja mărşăluind prin tunel până la următoarea staţie, s-a urnit locomotiva. Îi mulţumim lui Petrică, cel care a reparat garnitura. Am aflat despre el când a strigat conducătorul prin staţie „PETRICĂ!! PETRICĂ! Treci în spatele trenului că plecăm!” La Obor, cei care aşteptaseră trenul, când s-au deschis uşile, au năvălit ca înecaţii în hrâbul de metrou. Nici dacă se scufunda peronul, şi metroul ăsta prăpădit era ultima barcă de salvare nu se aruncau aşa peste noi. Dacă vroiai să cobori la Obor n-aveai nici o şansă. Ajunseserăm ca sardelele, cu mâinile strânse pe lângă corp şi cu nasurile pe sus ca să prindem câte o gură de aer. Din masa asta compactă de oameni, o singură mânuţă se înălţa cu disperare desupra capetelor tuturor. Nu în cerere de ajutor, ci ca să ţină un ziar de sport. Ochişorii înrudiţi cu mâna citeau avizi despre meciul dintre Roma şi Inter. În fine, am scăpat toţi cu bine, singura victimă a fost codiţa unei fete, care a rămas prinsă în uşa metroului (coada, nu fata). A ieşit doar puţin ciufulită.