Cronica de cronica

Sunt tare amărâtă. Am organizat cu Pisicu zilele tematice Bob Dylan. Trei zile la rând l-am ascultat fără întrerupere, am adormit pe muzica lui, ne-am trezit cu „Girl from the North Country” în minte, ne-am uitat la filme şi documentare despre viaţa lui. De fapt, mai mult eu. Pisicu a stat cocoţat pe monitorul de la calculator şi doar îşi lăsa capul în jos, cât să-şi lipească botul de ecran la fazele mai importante. Şi cu cât vedeam mai multe filme, cu cât ascultam mai mult, cu atât ne plăcea mai mult de Dylan. Şi ce prietene drăguţe avea. Joan Baez vorbeşte şi acum tare frumos despre el şi el despre ea la fel. „Ce atitudine domne’. Ai văzut ce-i punea la punct pe jurnaliştii ăia enervanţi? Şi ce slăbuţ şi încercănat era. Aşa ca mine” zice Pisicu. „Da. Just like Pisicu.” Ce mai, suntem fani adevăraţi Bob Dylan. Nişte originali. Doar nouă şi altor câtorva milioane de oameni ne mai place de el.

Toate bune şi frumoase până mi-a venit ideea să citesc „Bob Dylan, Cronica vieţii mele vol 1”, pe care mi-am luat-o acum un an (parcă) de la Bookfest, exact când se lansase, dar pe care am tot amânat să o citesc. Şi am fost cumplit de dezamăgită. Nu-mi venea să cred. Bob care scria nişte versuri atât de frumoase, care stătea zile întregi aplecat peste maşina lui de scris, a produs chestia asta?!!! Şi apoi mi-a picat fisa: traducerea e de vină, e făcută cu picioarele (ca să mă exprim delicat). În primul rând titlul, care în engleză e simplu „Chronicles vol 1” şi în română a ajuns „Cronica vieţii mele”. Nu e nici o cronică a vieţii lui. Cartea e mai mult o colecţie de observaţii ale lui Dylan. Scrie prea puţin despre el ca să fie cronică sau autobiografie. Îşi aduce în schimb aminte în detaliu cum arătau colegii lui de apartament, atmosfera din barurile new yorkeze ale anilor 60, scrie despre cum se compun melodii, despre filme şi reclame, trece în revistă ce cărţi a citit şi ce a învăţat din fiecare. Îşi dă cu părerea despre orice, exact ca pe un blog. Un recenzent al cărţii în engleză remarcă „a simple style, in sentences so rhythmical and driving that they sound — well — like poetry”. Poezie pe dracu. În română s-a pierdut totul, şi-a lăbărţat Dan-Silviu Boerescu (el a făcut traducerea) stilul de elev de clasa a şaptea peste toată cartea şi a distrus-o. E plin de gerunzii, de cuvinte traduse aiurea şi de propoziţii ale căror timpuri nu se potrivesc. Dylan a scris totul simplu, şi Boerescu bagă numai pronume preţioase şi repetitive. Bob era un om relaxat, the cool guy, şi cartea asta îl face să pară „a stiff guy”.

Boerescu are o obsesie cu pronumele „acesta” şi îl introduce în aproape toate propoziţiile. „Citisem mult pe tema asta. Voltaire, Rousseau, Martin Luther – tot felul e vizionari şi revoluţionari. Mă simţeam de parcă i-aş fi cunoscut personal pe toţi aceştia”. Trebuia să bage şi „aceştia”?? Eu zic că se înţelegea despre cine e vorba. Nu e o carte pentru retardaţi.

„Clopote de fier, de aramă sau de argint – eram familiarizat cu sunetul lor distinct, anunţând slujba de dumincă, pe cele de peste săptămână sau pe cele de sărbătoare. Ele băteau şi când murea cineva important.” Bine că ne-a zis „ele”, altfel nu ştiam cine bătea.

Bob Dylan stătea cu bunica lui şi vorbeau mult. Şi îi zice bunică-sa:

„Întotdeauna vor exista unii pe care nu ai cum să-i învingi. Efectiv uită de ei, lasă-i să se ducă.” Muamăă, bunică-sa lu Bob Dylan vorbea cu „efectiv” ca Sandra Stoicescu.

„Pompierii vin mai tot timpul să facă verificări, în aer plutind întodeuna o spaimă nedefinită.” E din nou la modă gerunziul??!!

„Toată lumea spunea că semăna cu Brigitte Bardot şi ea chiar arăta aşa.”

„Am crescut cu toate aceste informaţii şi obişnuiam să tremur de emoţie când se difuzau aceste seriale.” Deci eu înţeleg din traducerea asta că Bob, uitându-se la seriale, îşi crease un fel de reflex, un obicei al lui – să tremure de emoţie. Apărea genericul şi îl şi apuca tremuriciul.

A, şi cea mai tare traducere:

În original e aşa:

„I used to sit there mesmerized listening to Blue Yoder singing „I’m a Tennesse hustler, I don’t have to work”. I didn’t wanted to have to work either.”

Şi traduce Boerescu:

„Obişnuiam să-l ascult fascinat pe marele Blue Yodeler cântând „Sunt un vagabond din Tennesse, nu am de ce să muncesc”. Nici eu nu aveam vreun motiv să mă apuc de treabă, de asemenea.”

Astea sunt nişte exemple luate aşa la întâmplare, dar toată cartea e la fel. Şi e enervant, mie mi se pare de-a dreptul ilizibilă. Fiecare frază e scrisă de-a-ndoaselea. E o durere, dacă citeşti cu voce tare îţi scrâşnesc maxilarele de la atâta împotriveală.

Eu pe Dan Silviu Boerescu îl ştiam până acum ca director editorial Playboy. Citisem de el în celebra demisie a lui Jean Lorin Sterian, care tot circula pe net acum câţiva ani (demisia nu Jean Lorin) şi pe care am ajuns să o studiem până şi la un seminar din facultate. Îl mai ştiu puţin şi de la televizor, de când apărea el pe la Teo cu diverşi iepuraşi şi le prezenta ca pe nişte cai de rasă: „Se spune despre Kylie Minogue că ar avea cele mai frumoase picioare din lume. Dar nu e adevărat. Antoaneta, ridică-te în picioare, te rog. Ia uitaţi-vă. Nu-i aşa că are picioarele mai frumoase ca Kylie?”.

Nu putea să rămână la treburile lui playboistice? De ce vrut neapărat să traducă o carte?

Bine că am găsit versiunea în engleză pe net. Audiobook. Abia aştept să o ascult citită de Sean Penn cu vocea lui hârşâită.