Eu, pitzipoanca

De când a apărut, tot urmăresc blogul cu pitzipoance. Eu n-am cont de hi5 şi chiar nu ştiam că există cultura pitzipoancelor. Mai vedeam eu pe stradă fete sclipicioase, dar nu e nimic deosebit, în orice generaţie a existat un grup de fete înnebunite după auriu, aşa că n-am făcut legături. Abia acum am aflat de nebunia cu Dolce and Gabanna, Versace etc. şi furoarea pe care o stârneşte animal print-ul. Am mai şi râs, deşi n-aş avea nici un drept, pentru că până la urmă toţi avem penibilităţile noastre, numai ca fetele alea suferă în plus şi de puţin exhibiţionism şi se vâră practic singure în gura lupului.

Aşadar, cum stăteam şi mă hlizeam, alter ego-ul meu a pus stăpânire pe mâna dreapta şi mi-a dat o palmă peste ceafă, apoi a încercat să-mi izbească şi capul de tastatură: „Ce te râzi, fată? Te crezi mai deşteaptă?”. În urma acestei altercaţii cu mine însumi, am reflectat adânc şi am ajuns la concluzia că într-adevăr nu-s cu nimic mai brează decât o pitzi.

Fiind spălată pe creier de ani întregi de citire a revistelor pentru femei şi a celor de terapii naturiste (care nu zic că n-ar fi bune, numai că în mâna unei femei raţionale, nu interpretate de d-alde mine) şi cu industria cosmetică boncăluind continuu în mintea mea, fac tot felul de lucruri stupide. De exemplu, urmez un tratament intens împotriva pistruilor, cu o cremă îmbogăţită cu acizi de fructe, deşi n-am avut în viaţa mea nici măcar un pistrui amărât. Dar e mai bine sa previi decât să intervii, nu? Când cineva pe care ar fi trebuit să-l ducă mintea să facă nişte complimente mai interesante de atât mi-a spus că am o piele foarte elastică (wtf?), în loc să sesizez ridicolul, m-am bucurat tare şi mi s-a părut a fi încununarea tuturor eforturilor mele de a-mi da seară de seară cu tone de ulei şi lapte de corp şi de a dormi astfel, exact ca o mumie îmbălsămată. Folosesc în fiecare zi cremă de corp cu sclipici. Înveşmântată fiind din cap până în picioare, nu observă nimeni că eu pe dedesubt lucesc mai ceva ca un extraterestru de pe planeta Sclipirea. Dar ce contează? Mă simt deosebită ştiindu-mă tăvălită prin praf de stele. Beau un ceai care se numeşte „Pure beauty” şi care nu e dintr-ăla de slăbit. De la ceaiul ăsta care promite „frumuseţe genuină” mă aştept să mă transforme într-un om cu chip de înger sau măcar să-mi mărească ochii, să-mi pună nişte silicon în buze etc.

După flash-uri cu mine supunându-mă acestor practici tembele de înfrumuseţare, în plus şi complet inutile, mă declar mai ceva ca o pitzipoancă.

P.S. Mă gândeam dacă să public textul ăsta. Şi-apoi mi-am adus aminte: ce mişto că nu mă cunoaşte nimeni!