Ploua

Pisicu a simţit încă de azi după-amiază că o să plouă. Şi-a scos nasul pe geam şi a amuşinat aerul greu, apoi s-a postat pe pervaz. N-a tresărit la tunete, a stat cuminte să-şi încarce blana cu mici particule de electricitate din aer. Îi place mult să stea pe pervaz când plouă. Numără picăturile şi se îngrijorează doar că o să se umple de stropi de noroi pe burtă dacă iese afară. Nu e nimic ca mirosul de praf pe care cad primii picuri de ploaie şi ştie şi el asta.

Soră-mea a sunat disperată de la ţară că s-a stârnit o vijelie groaznică şi a plouat cu piatră. Plânge şi bebeluşul de frica tunetelor. S-au rupt norii şi torente au culcat toate roşiile la pământ. Bujorii sunt îngropaţi în noroi. Păcat că nu sunt la ţară. Poate m-ar fi prins ploaia în luncă. Să-mi spargă capul pietrele, să mă zgârâie pe faţă bucăţi de gheaţă şi să-mi umple spatele de vânătăi.

Când eram mică ploua mai mereu torenţial. Vara, la ţară, se inunda bătătura cu apă călduţă de ploaie şi direcţionam şuvoaiele cu mătura către grădina. Dar mai întâi de toate trebuia să fugim după puii de găină să-i prindem înainte să moară înecaţi. Intram sub şura de paie şi îi apucam de câte o aripă ca să-i scotem din baltă. Cu oamenii e mai greu. Nu mai au demult aripi, nu ascultă şi nu vor să fie traşi înapoi.