Despre Stefan si Geo

Am fost plecată zilele astea cu treabă în afara Bucureştiului, undeva la ţară. Drumul a fost cam dezolant. Ştiţi şi voi cât de hidoasă e zona de la ieşirea din Bucureşti, plină de gunoaie, de clădiri noi aruncate alan-dala, depozite, camioane şi şosele dinamitate. Am văzut totuşi ceva frumos exact când nu mă aşteptam. Cum traversam cu maşina un pod care acoperea o gârlă, am văzut în depărtare nişte gâşte. Colegii de voiaj cu ochi mai buni mi-au spus că pârâiaşul e de fapt râul Ialomiţa, căruia i-au cam scăzut cotele în ultimul timp, iar gâştele sunt chiar nişte lebede. Eu n-am mai văzut lebede de când eram mică aşa că m-am bucurat rău.

A mai trebuit să asist şi la o întâlnire care s-a ţinut în biblioteca unei şcoli. Mie mi-era cam somnic, aşa că m-am retras într-un colţ, lângă soba de cărămizi. Ceilalţi participanţi la întâlnire puneau ţara la cale, discutau aprins, în sobă trosneau buştenii, iar eu picoteam cuprinsă de căldura plăcută. După ce mi-am făcut somnul de frumuseţe, am zis să că, dacă tot nu sunt atentă la ce vorbesc ceilalţi, măcar să citesc puţin. Doar eram într-o bibliotecă şi vorba aceea, locu’ sfinţeşte omu’. Şi am ales să mă înviorez cu o carte de comentarii de pe raftul din apropiere.

Am citit prima oară despre reportajul „În nopţile cu lună femeile torc cânepa” de Geo Bogza în care autorul ne ... cum să mă exprim eu aşa mai frumos... ne zugrăveşte realitatea din viaţa moţilor care, aşa cum reiese din text, erau un popor dârz. Eu reportajul nu l-am citit, că doar nu sunt proastă să citesc un ditamai textul când am rezumatul şi comentariul deja făcute. Mi-am aruncat ochii direct pe ideile principale din care spicuiesc:

„Moţii creşteau vite şi fertilizau pământul.”

„Moţii luptau cu pământul pietros al muntelui.”

„Femeile moţilor luptau cu cânepa din care făceau pânză aspră.”

„Moţii luptau cu dârzenie cu vitregia naturii.”

Am mai citit şi despre Letopiseţul Moldovei de Ureche. Eu cronica asta am citit-o în clasa a noua, când studiam începuturile literaturii româneşti, dar trebuie să vă mărturisesc că sensul ei adevărat mi s-a revelat abia azi când am citit în cartea de comentarii că:

„Ştefan Vodă era un bărbat scund şi impulsiv” şi că

„Optimist şi tenace, Ştefan nu se lăsa până nu-i biruia pe duşmani”.

În momentul ăla am şi vizualizat scena în care Ştefan Superstar, scund dar bine făcut, îşi rotea buzduganul şi spulbera şaişpe turci d-aia molatici dintr-o lovitură. În spatele lui plăieşii, bine grupaţi strigau şi făceau valuri „Go Ştefan! Go Ştefan! Eşti cel mai tare! Ţine-o tot aşa!”. Io crecă plăieşii ăştia s-au cam luat după spartanii de la Dinamo.

Eu la întâlnirea asta trebuia să mă documentez şi să fac poze. Dar n-am pozat-o decât pe Geta, căţeluşa şcolii, că mie de ea mi-a plăcut cel mai mult. Iar apoi m-am întors veselă la Bucureşti că mi-am făcut încă o dată treaba în mod exemplar.

Stiri din viata Mea

Zilele trecute m-am tot plâns că nu am bani. Problema s-a rezolvat, deci puteţi să opriţi coletele cu ajutoare înainte să le încarce maşina poştală.

Tot ce a trebuit să fac a fost să merg la ceas de seară la un bancomat şi să-i cânt precum Bruce Springsteen, „Pay me my money down / Tommorrow is our sailing day / Pay my money down”. Apoi am scuipat de trei ori în spate şi m-am rotit de şapte ori. Nici n-am terminat bine ultima învârteală, că bancomatul a şi început să scuipe gologani mari de aur. Ca să sărbătorim, eu şi Pisicu’ ne-am pus în pistoalele de apă Dom Perignon. Căţelu’ înoată pe spate în cadă într-un dulce Cristal. Adevărat mai grăia Jay-Z: „Let’s sip Crist and get pissy pissy”.

Credeam că o să o ţin tot într-un hurzur cateva zile bune, însă RDS şi-a arătat din nou capul hâtru şi nu m-a lăsat să mă bucur în pace de dulceaţa vieţii. De data asta m-au sâcâit cu o campanie prin care oferă abonaţilor nişte telefoane mobile. Am aflat de ea când m-am pomenit cu tanti Mimi la uşă urlând ca din gură de şarpe „Sunăăăă! Sunăăă!”. Mi-a aruncat în braţe un telefon mobil, iar eu, ca să o învăţ să se descurce singură, am început să-i explic că trebuie să apese pe butonul cu liniuţa verde. „Cum??!! Unde?!!” striga tanti Mimi panicată, în timp ce-şi punea ochelarii invers pe nas. Telefonul s-a oprit la timp, chiar înainte să fie nevoie să prestez nişte masaj cardiac pentru tanti. Eu îi înţeleg pe pensionari că sunt în vârstă, le-a pierit agerimea ochilor, degetele li s-au rigidizat şi le tremură uneori prea tare ca să nimerească nişte taste minuscule ca cele ale mobilelor. Aş inventa pentru ei telefonul cu manete sau cu pedale, după abilităţile fiecăruia.

În altă ordine de idei, Robert Plant are un album oareşcum nou, în colaborare cu o cântăreaţă de country. Nu mi-a plăcut niciodată country, dar pe Robert Plant eu îl iubesc de când era el tânăr şi se îmbrăca în bluze cu volane, iar eu nici nu mă născusem încă. Melodiile astea sunt complet diferite de rockul mistico-indian sau ce-a mai cântat RP în ultima vreme. Şi drăguţe şi uşurele. Voila:

Semne

Nu trebuie să ai însuşiri paranormale ca să vezi semne. Apar peste tot în viaţa de zi cu zi. Trebuie doar să fii dispus să le vezi şi să le crezi.

În noaptea de dinaintea examenului de admitere la liceu, Mum a visat o perdea care costa 8,95 lei. Ei bine, eu fix cu nota asta am intrat la liceu.

Când am dat examen la facultate, Mum m-a aşteptat în curtea facultăţii. Mai târziu, mi-a povestit că a văzut o veveriţă care s-a oprit în mijlocul aleii şi s-a uitat fix în ochii ei. Mum, perspicace, a citit în ochii expresivi ai veveriţei că eu o să intru la facultate. Mi-a explicat că veveriţa e animal sălbatic şi nu se uită la oameni decât cu motive bine întemeiate. Aşadar, toată natura a conspirat ca să intre nătăntoala de Drina la facultate.

Bine, Mum nu e chiar atât de sărită de pe fix cum reiese din paragrafele precedente. Doar că e convinsă că în calitate de mamă are puteri nebănuite în ce mă priveşte pe mine şi pe Sorella (my sistah). Crede că poate să ne vindece de deochi, deşi tot ce face e să ne frecţioneze tâmplele până la învineţire pe ritmuri de Tatăl nostru. Şi, deşi n-are nici o legătură cu Biserica, i se pare de cuviinţă să ne binecuvânteze din când în când, în timp ce eu şi Sorella chicotim şi ne dăm coate. Şi nu ne dă ghes inima să-i spunem că nu e vreun patriarh din vechiul testament, nici preot şi nici regele Arthur cu sabia în mână.

Fiind crescută de o aşa persoană, aseară, când l-am văzut pe Pisicu’ că a adormit lângă mine înfăşurat în testul auto nr 16, am înţeles că o să iau sala la examenul de permis. La traseu nu m-am încumetat să mă duc, dar o să citesc răspunsul tot în Pisicu’. O să-i cumpăr o maşinuţă mică şi dacă se arată interesat de ea, înseamnă că e în ordine şi pot să mă duc şi la traseu.

Aşa că fiţi atenţi la ce se întâmplă în jur. Un şoricel într-o glastră, un câine care zâmbeşte, un papagal care vă face cu ochiul nu pot să aducă decât lucruri bune.

Banks are evil!

Am reuşit ieri să mă urnesc să mă duc la un BRD din apropiere. N-am reuşit însă să-mi scot banii. Doamna de la ghişeu mi-a spus că pe lângă buletin îmi mai trebuie încă un act de identitate cu poză pe el. De ce-mi trebuie atâtea acte ca să scot nişte bani? Vor să-mi elibereze un nou buletin sau să-mi dea vreo diplomă? Mi-a explicat ceva doamna de la ghişeu, dar n-am înţeles, căci nu vorbesc banconeza. Mi-a mai spus şi că trebuie să merg de fapt la sucursala mare de la Obor, care mi-e eliberat cardul iniţial.

In disperare de cauză, acum că nici unghiile nu reuşesc să-mi mai ţină de foame, m-am dus la Obor. Am umblat buimacă prin tot triunghiul Obor, Dimitrov, Ritmului. Am văzut următoarele bănci: BCR, Transilvania, OTP, Raiffeisen, Piraeus, Emporiki (da, există o bancă numită Emporiki) şi două sucursale BRD mici şi închise. Am întrebat toţi cerşetorii dacă ştiu unde e BRD-ul mare. Ce Dumnezeu, e zona lor de activitate, ar trebui s-o cunoască şi cu ochii închişi. O ţigăncuşă a încercat să-mi ghicească în palmă unde e BRD-ul. N-a nimerit-o nici ea. N-am avut bani să le dau, dar le-am promis că-i răsplătesc pentru efort când scot banii. Ceea ce înseamnă că, deşi nu sunt încă în posesia lor, o bună parte din bani e deja promisă cerşetorilor şi ghicitoarelor de la Obor.

I’m starting to think i’m fucking stupid if I couldn’t find a bank. A big one.

După ce vreo trei maşini m-au stropit pe faţă când au trecut vâjâind prin băltoacele de lângă mine, eram pe cale de a exploda de nervi. La un moment dat mi s-a părut că mai multe persoane se uitau atent la mine. Muaaamă, da frumoasă trebuie să mai fiu de întorc oamenii capul după mine, am gândit eu. Apoi am realizat, că nişte înjurături îmi ieşeau printre buziţele delicate. Şi când o persoană tânără merge nervos pe stradă, cu o privire de criminal, proferând în tir continuu, oamenii tind să se holbeze la ea.

OMG, i’m so unlucky!! Or just retard. Or a moron.

Where’s my MOJO, Where’s my KARMA?

Toată lumea vorbeşte de reduceri, iar mie mi se urcă sângele la cap când aud, cause i’m pennyless. Şi am văzut un pulover frumos la Debenhams. Cu ciucuri. Da ştiu, ciucurii sunt de prost gust, but they’re my thing.

Şi-mi tot vine să vorbesc în engleză. Nu de alta, dar în ultimele zile contactele mele umane au fost sporadice şi atunci am deschis gura doar ca să întreb „Unde-i BRD?”. Singurii oameni pe care i-am auzit vorbind 10-12 ore pe zi sunt doctorii din Grey’s Anatomy, la care m-am uitat fără subtitrare. Nu-mi mai merge nici playerul klumea, nu recunoaşte subtitrările. Aşa că prin capul meu se învârt tot felul de cuvinte ca dyslepsia, tumour, dirty naughty nurses, scrub in, injuries, let’s pump his heart, cardiomyopathy, pick me, choose me, love me şi

GIVE ME MY MONEY!

Fat and getting fatter

Nu credeam că o să ajung vreodată să spun asta, dar vreau să mă întorc la serviciu (aşa un piculeţ). Nu de alta, dar dacă mai stau mult în casă o să mă dublez, triplex, cvdruplez şi ca să mă scoată din casă or să dărâme pompierii un perete şi or să mă ridice cu macaraua. Azi am mâncat împreună cu Căţelu’ o cutie mare de Ferrero Rocher. Am împărţit-o în felul următor: eu am mâncat jumate din învelişul fiecărei bomboane şi aluna din mijloc. Căţelu’ a mâncat cealaltă jumătate de înveliş şi umplutura de cremă. La sfârşit eu aveam ciocolată pe toată faţa şi pe mâini până la coate. Căţelu’ avea mustăţile maro, deşi ele sunt la origine albe.

Bomboanele nu le-am cumpărat noi, că momentam suntem faliţi. Le-a primit Mum mai demult. Cardul meu a expirat, salariul e pe card, nu pot să scot bani, mi-e lene să mă duc la bancă să-mi schimb cardul. Între timp i-am mâncat pensia lu’ Mamaie. Acum nu mai are bani de medicamente şi cine ştie ce se poate întâmpla. Just kidding. Mamaie e beton şi ne-a dat banii de bunăvoie.

Mâine o să-i cer lui Mum 1 leu să-mi iau un pachet de biscuiţi. Pe Căţelu’ şi Pisicu’ îi trimit prin cartier să-şi facă rost singuri de mâncare. Pe Mamaie o trimit la colţ să cerşească să ne facă şi nouă rost de bani d’un Ferrero Rocher. Eu stau acasă şi mă uit la filme.

Disecandu-l pe Grey

Cum n-am altceva mai bun de făcut şi nici nu vreau să caut, mă uit de două zile încontinuu la Grey’s Anatomy. Pentru cine nu ştie, e vorba de un serial cu medici chirurgi, pe care îl difuzează şi TVR1. Am văzut până acum 20 de episoade. Şi am înţeles din serialul ăsta următoarele.

Acţiunea se petrece într-un spital care se numeşte Seattle General Hospital, cum ar veni la noi, Spitalul Municipal. Adică un spital unde se duc tot felul de oameni, cu tot felul de boli. De la degete scrântite până la toxiinfecţii alimentare.

Să nu vă închipuiţi că în spitalul din film, apar prea des boli prozaice, cum ar fi calculi biliari, ocluzii intestinale, apendicite sau amigdalite. Nope, la doctorii ăştia din Seattle le place să opereze pe creier, aşa că în majoritatea episoadelor, cineva are o tumoare pe creier. Când n-are nimeni tumoare pe creier, scenariştii fac ei o scamatorie, îl pun pe un pacient care a fost în comă 16 ani să se trezească brusc şi să cadă din pat. De la izbitură face, bineînţeles, un hematom la cap, şi tot la operaţie pe creier ajunge.

Directorul spitalului s-a procopsit şi el cu o tumoare pe creier. În următoarele serii probabil urmează să aibă şi ceilalţi doctori probleme cu capul. Ca să se poată opera unul pe celălalt. Pe creier, desigur.

Sau poate îşi trage cineva un glonţ în cap şi trebuie să-i deschidă căpăţâna să scoată glonţul.

Mă uit în continuare şi o să vă mai povestesc. Sunt aşa de pătrunsă de serialul ăsta încât nu mă pot opri. Între timp, Pisicu’ face extensii pe pereţi.

I'm really fucked up

De dimineaţă am refuzat să mă duc la examenul pentru permisul auto. Ar fi a doua oară când ratez examenul ăsta, pentru că prima oară am uitat ziua în care eram programată. Când am fost să mă reprogramez şi poliţistul de la ghişeu a auzit că nu m-am prezentat la primul examen, şi-a îndreptat un deget reprimandeur spre mine şi a zis „Noi v-am dat o şansă şi dvs. ce-a-ţi făcut?!!! Ştiţi câţi oameni abia aşteapă să dea examenul ăsta? Acum o să daţi examenul peste o lună jumate.” Şi după cum se vede nu l-am dat nici a doua oară. A treia oară nu mă mai duc să mă înscriu că or să creadă că-mi bat joc de ei.

History of my life: îmi e groază de examene şi interviuri. La examenul de admitere la liceu, la examenul de admitere la facultate, la licenţă, cam peste tot, m-au dus ai mei târându-mă. De obicei mă îmbarcă cu forţa în mşină şi-mi mai dau drumul doar după ce m-au aruncat pe uşa sălii unde se ţine examenul.

La admiterea la liceu abia au reuşit să-mi desprindă degetele de pe tocul uşii de la intrare. Când cu admiterea la facultate, m-am înscris la două facultăţi. La una dintre ele n-am reuşit să dau decât jumătate de examen, pentru că la a două probă, după ce am intrat în sală am reuşit cumva să o zbughesc înapoi. La cea de-a doua facultate, la proba orală am plâns încontinuu în timp ce răspundeam la întrebări şi profesorii se uitau la mine fără să ştie ce să facă. M-a salvat scrisul. Şi acum stau şi mă minunez cum am reuşit eu să intru la o facultate cât de cât bună, şi pe locurile subvenţionate de stat, în plus. Facultatea a fost o plăcere din punctul ăsta de vedere, pentru că ştiam că am posibilitatea oricând să dau re re re-uri. La licenţă mi-au pus ai mei extraverale în ceiuţ, şi am fost mai senină.

Pentru examenul ăsta de permis mi-am luat nu o zi, nu două zile libere, ci o săptămână întreagă. Am sunat pe toată lumea şi le-am spus să-mi amintească să mă duc. De dimineaţă, când m-am proptit bine în prag, ai mei s-au gândit că am totusi o varsta, si nu se mai face să mă mai ia pe sus şi să mă ducă la examen, aşa că m-au lăsat în plata Domnului.

La teatru n-am mai fost de doi ani, pentru că îmi e frică să stau în aceeaşi sală cu zeci sau sute de oameni tăcuţi.

Cam astea sunt spaimele mele pe ziua de azi. Altfel, mai am şi altele, dar despre alea nu vă mai povestesc.

Comparatii

Astăzi la ştirile sportive de pe o Antenă, citea Adelina Elisei de pe prompter că Dică e dorit de o echipă straină, nu mai ştiu care, că el e mereu dorit de echipe. A citat şi o declaraţie mai veche a lui MM care zicea că „Dică e pentru Steaua ce e google-ul pentru internet”. Mie comparaţie asta mi-a atins fibra poetică şi m-a făcut să mă gândesc cât de important e Dică, cam ca:

-- sarea în bucate (unde Dică e sarea şi bucatele sunt ceilalţi fotbalişti de la Steaua)

- ca Timbaland pentru Justin Timberlake

- ca Converşii pentru emo-kizi

- ca picioarele pentru Johnnie Walker

Mai gândiţi-vă şi voi, că subiectu Dică e generos.

Vorba de duh a lu' Mamaie

Mamaie s-a uitat de dimineaţă pe geam şi a zis:

„E chidă pe copaci. O să fie berechet la vară.”

Traducerea:

Dacă în preajma Bobotezei se formează pe copaci cristale de gheaţă, o să fie o vară îmbelşugată.

La piata

Azi am fost la piaţa în aer liber cu Căţelu’. Noi mergem des acolo ca să cumpărăm legume pentru supiţe, dar şi să încurajăm prin gestul nostru micii agricultori. Prin refuzul nostru de a cumpăra legume de la supermarketuri turceşti, noi ne mai arătăm şi dragostea de patrie.

Numai că azi am văzut ceva nemaivăzut până acum. Cum mergeam noi printre tarabe, Căţelu’ a rămas deodată împietrit în mijlocul aleii şi a bulbucat ochii, şi aşa uşor exoftalmici de la mama natură. I-am urmărit traiectoria privirii şi am văzut cauza uimirii lui: o doamnă care ţinea sub braţ, ca pe o poşetă, un chihuahua înveşmântat cu o vestă de piele neagră, bine strânsă pe forme, şi garnisită cu blăniţă animal print pe margine. Era un chihuahua al naibii de sexy. Cre’ că de la duritatea pe care o expira prin toţi porii i se trăgea. Wrauuuu!!!

Apoi Căţelu’ a început să tremure din toţi rărunchii şi mi-am dat seama că îşi înăbuşă un hohot clocotitor. Da' Căţelu’ e cam necioplit şi nu ştie el ce e fashionu’.

Pisicu' si Catelu' intra in istorie

Pentru că am foarte mult timp liber, eu mi-am sondat sufletul şi minţile zilele astea şi am observat ce mult ţin eu la Pisicu’ şi Căţelu’ şi câte gânduri le aloc. Aşa că m-am hotărât să scriu mai mult despre ei şi să le dedic o secţiune specială pe blog. O să râdeţi că vreau să umplu netu’ cu prostioare, da eu vă spun că Pisicu’ şi Căţelu’ ie mici, Google-ul e mare, aşa că mare pagubă în ciuperci nu facem. Mai puteţi să spuneţi că ce au Pisicu’ şi Căţelu’ de merită să scrie cineva atâtea bazaconii despre ei. Nu sunt ei aşa speciali ca Laika, de exemplu, care a ajutat la progresul umanităţii, dar mie mi se par minunaţi, mi-s dragi ca ochii din cap, şi mă uit la ei ca la doi sori. Aşa că de acum încolo o să însemnez tot ce observ eu la Pisicu’ şi Căţelu’. Raportându-mă la scara de valori Drina, mie mi se pare că un demers de felul acesta poate să stea alături de alte cronici ca „Istoria secretă a mongolilor”, şi că activităţile lu Pisicu’ şi Căţelu’ nu sunt cu nimic mai prejos decât faptele de arme ale lui Gingis Khan. Pe parcurs, o să transcriem totul caligrafic pe pergament şi o să depozităm sulurile în dulapul personal din Biblioteca din Alexandria.

Pisicu’, deşi de felul lui e un pierde-vară fără pic de ambiţie, s-a băgat repede şi el şi a zis că vrea să-şi aducă aportul la cercetările ştiinţifice, şi că orice ihtiolog e liber să folosească datele consemnate despre el. „Băi Pisicule, tu te prostişi de tot? am grăit eu mândră că pot să-i arăt ce deşteaptă sunt eu şi ce prost e el. Ihtiologul studiază peştii, iar singura ta legătură cu peştii e că te înnebuneşti după somon fumé. Poate vrei să spui pisicolog.” Pisicu’ a zis doar „Whatever…” şi şi-a văzut după aia de măslinele lui.

Nu vă aşteptaţi totuşi la cine ştie ce literatură, că Drina nu-i vreo Ana Blandiana, şi nici Pisicu’ nu-i motanul Arpagic.

Povestirile astea mai au şi rol sentimental pentru Căţelu’, Pisicu’ şi Eu. Când o să fim noi aşa de bătrâni de n-o să mai avem nici dinţi în gură (lu Pisicu’ îi lipsesc deja doi dinţi mici din faţă, da’ nu se cunoaşte decât când râde), cum spuneam, când o să fim foarte bătrâni, noi o să recitim scrierile astea şi o să râdem de cât de fraieri eram.

Acestea fiind zise, declar începută epopeea Viaţa şi aventurile lu Pisicu’ şi Căţelu’.

Barbatul nervos

Povestire auzită în vestiarul sălii de gimnastică

Se făcea odată că era o doamnă foarte ocupată şi dezinteresată de gătit. Aşa că, în fiecare seară, gătea pentru ea şi soţul ei supă la plic. A trecut o lună, au trecut două, au trecut nouă. Până într-o zi, cînd, exasperat şi îmbuibat până în gât de E-uri, bărbatul a bătut cu pumnul în masă şi a zis:

„Auzi, femeie, lucrurile trebuie să se schimbe în casa asta. De azi înainte gătesc eu.”

Al-Raida

Inspirată fiind de discuţiile cu tentă feministă care au loc în ultima vreme pe bloguri, eu mi-am adus aminte de o revistă pe care am citit-o cu ceva vreme în urmă. E vorba de o revista de studii de gen din Liban, editată de Institutul de Studii Feministe din cadrul Universităţii Americane din Beirut.

Aveam eu mai demult ceva interese sentimentale în zonă şi încercam să înţeleg mai bine cum stau lucrurile. Am dat iniţial peste acest site cu sfaturi pentru familiile musulmane şi m-am îngrozit. De exemplu, am citit pe site-ul cu pricina că dacă un musulman are o soţie neînţelegătoare, zglobie etc. are dezlegare ca din când în când să o admonesteze corporal, dar cu atenţie să nu-i strice cumva faţa.

Cum nu aveam încredere în site-ul respectiv, am căutat informaţii mai ştiinţifice şi am dat peste revista asta, care e foarte serioasă. Sunt abordate teme clasice pentru feminism, doar că aplicate pe lumea şi cultura arabă, de la Magreb până la Afghanistan, plus arabii din diasporă. Mie mi s-a părut foarte bună revista şi m-am gândit că poate mai e şi altcineva interesat de probleme de genul ăsta.

După ce am lecturat vreo câteva numere (se poate descărca în format pdf), am început să mă bucur că m-am născut totuşi în România, ţara în care dacă eşti fată şi vezi un grup de muncitori, ai grijă să traversezi pe trotuarul celălalt, şi să mă gândesc că se putea şi mai rău, de exemplu, să mă nasc în Egipt. Mai rău doar în unele privinţe, pentru că există şi aspecte pozitive.

Eu mi-as dori, totuşi, să citesc şi despre Maricica şi Andreea, nu doar despre Fatma şi Aischa, numai că la noi nu există nici o revistă de felul acesta. Era la un moment dat „Analize”, dar n-am mai auzit nimic de ea. Iar cărţile cu autori români sunt destul de rare şi ele.

Chiar si pornografia ne face mai destepti (daca e online)

Am aflat via Literanista de un articol din The New Yorker despre felul diferit în care ne modelează privitul la televizor pe de o parte, şi cititul pe de altă parte. E vorba de două medii diferite care ne modifică felul de a gândi şi percepţia asupra lumii.

Ei, şi la un moment dat e un pasaj care zice aşa:

„The Internet, happily, does not so far seem to be antagonistic to literacy. Researchers recently gave Michigan children and teen-agers home computers in exchange for permission to monitor their Internet use. The study found that grades and reading scores rose with the amount of time spent online. Even visits to pornography Web sites improved academic performance. Of course, such synergies may disappear if the Internet continues its YouTube-fuelled evolution away from print and toward television.”

Hallelujah!

Eu am încredere în ce zice The New Yorker, pentru că la ziarul ăsta vroia să lucreze Andrea din „Diavolul se îmbracă de la Prada”.

Pagina 123

Leapşă de la LuciaT. “Ia cartea cea mai apropiata, deschide-o la pagina 123, copiaza cele patru fraze de la a cincea incolo. Nu trisati, luati cartea cea mai apropiata de calculator, nu cautati special!”.

Am lângă mine pe birou “Manger au Moyen Âge. Pratiques et discours alimentaires en Europe aux XIV et XV siècles” de Bruno Laurioux, din seria La vie quotidienne de la Hachette. E împrumutată de la Institut.

Mai e şi un dicţionar Larousse Illustré, ediţia din 1930. Restul dicţionarelor mai actuale şi mai folositoare decât ăsta sunt la ţară, de când Mum a decretat că prea multe cărţi adună praful şi ne mănâncă de vii acarienii, aşa că a făcut o selecţie dură şi a dus “ce nu e bun” în podul casei bătrâneşti.

Mă opresc la cartea despre obiceiurile alimentare. La pagina 123, fraza a cincea e un citat dintr-un manual şcolar medieval din Flandra:

“ Mai sunt şi alte animale pe care nu ne interesează să le mâncăm: lupii, vulpile şi dihorii, elefanţii şi pisicile, maimuţele, măgarii şi câinii. Dar mâncăm foarte uşor urşi şi acelaşi lucru se poate spune şi despre capre. Cred că nu mâncăm deloc acvile şi vulturi pleşuvi, nici erete sau şoimi, nici ulii, nici chats cornus (notă Drina – nu găsesc ce înseamnă), nici cucuvele, şobolani sau şoareci, nici corbi sau ciori.

Lista este lungă, fiind enumerate până la urmă toate alimentele pe care occidentalii nu le utilizează în mod obişnuit.“

Le dau leapşa mai departe Oceaniei şi lui Desene.

A cazut un fulg de nea, poate doi asa

Am ieşit şi eu în zăpadă. De dimineaţă m-am trezit la şase, forţată de ghearele blânde ale căţelului care, super entuziasmat că a nins, cerea afară cum ştie el mai bine: zgâriindu-mă pe faţă şi cărându-mi papuci în cap. Am fost primii care şi-au lăsat urmele de lăbuţe prin omătul intact. Căţelul s-a zbenguit vreo jumate de oră ca un iepure şi a trebuit să-i trântesc nişte bulgări în cap ca să-l conving să mai intre şi în casă.

Mai pe la zece am plecat să plătesc facturile RDS pentru juma’ de bloc şi să fac cumpărături doar pentru un sfert. Pe stradă oamenii păreau voioşi tare şi atât de încântaţi de zăpadă, încât unii (OMG) mai şi zâmbeau. O doamnă a fost aşa de drăguţă, încât m-a prins în braţe când am cazut pe scările de la casieria RDS. Eu am mai zis de aştia de la RDS că sunt alunecoşi şi în alte situaţii, de exemplu, atunci când nu-ţi merge cablul TV şi ei se fac că ... ninge. Oricum, la casierie n-am făcut mare brânză pentru că am încurcat numele, am uitat să plătesc pentru unii telefonul RDS, iar de abonamentul meu am uitat cu totul, aşa că mai fac şi mâine o vizită. Mum e foarte îngrijorată că poate ne taie cablul şi ratează vreun episod din serialul cu clanul de manguste. Trebuie să vă spun că Mum urmăreşte atât de pasionată Animal Planet, încât poate să-ţi spună şi dacă o trezeşti la trei noaptea care sunt diferenţele dintre o antilopă obişnuită şi o antilopă gnu.

Am mai tras o mică sperietură cu un plug care era să-mi raşcheteze picioarele. Cum de dimineaţă nu exista nici o potecă pe trotuare şi zăpadă îi venea unei piticanii ca mine până la genunchi, a trebuit să merg pe marginea străzii, ca mulţi alţi oameni de fapt. Şi, la un moment dat, m-a luat prin surprindere un plug de deszăpezire care se îndrepta vertiginos spre mine din faţă. M-am uitat în stânga – zăpadă, în dreapta – zăpadă, iar de fugit în spate n-am vrut, ca să nu-mi arăt caracterul laş încă o dată. Aşa că m-am proptit bine pe picioare, m-am uitat cu ochii injectaţi la lama plugului şi am zgurmat zăpada cu un bocanc nervos. Şoferul plugului, însă, nu s-a lăsat impresionat de agresivitatea mea şi şi-a continuat drumul, obligându-mă să cedez prima şi să mă arunc pe burtă pe o grămadă de zăpadă din stânga drumului ca să îmi salvez picioarele şi, posibil, viaţa.

Nu vreau să vă umbresc bucuria cu alte însemnări tragice ca cea din ultimul paragraf, aşa că vă las. Vă urez să câştigaţi la bătaia cu bulgări şi să faceţi cazemate mişto. Dar mai ales, fiţi vigilenţi să nu dea peste voi vreun plug.

Coincidente literaro-muzicale

Mie îmi e puţin frică de cărţi. De-asta intelectul meu altfel vioi se fereşte de ele cât poate. Totuşi atunci când, mai mult din greşeală, îmi împleticesc ochii prin câte una, simt că dau peste un univers viu, cu propriile reguli, în care nu e bine să te amesteci prea mult, nu cumva să te prindă să să te tragă înăuntru. Ce se întâmplă în cărţi mi se pare uneori atât de real, încât ar putea foarte bine să fie o lume care se desfăşoară paralel cu viaţa mea.

Şi mai sunt unele cărţi care cer muzică. Le citesc şi îmi dau seama că au nevoie de coloană sonoră. Zilele trecute citeam Bastarda Istanbulului de Elif Shafak şi mi-a venit deodată să ascult nu Tarkan, cel mai mare şi strălucitor (la propriu) cântăreţ turc la ora actuală, nici Sertab, ci muzică clasică. Ceea ce eu nu fac mai deloc. Sunt atât de pe dinafară de muzica clasică, încât nu sunt în stare să identific nici măcar melodiile alea super cunoscute, care după ce au trecut prin sute de filme, au ajuns până şi ringtonuri pentru telefoanele mobile. Ei şi cum ascultam eu „Cele mai cunoscute 100 de melodii de muzică clasică”, că atât m-a dus capul să caut pe net, mi s-a pus pata pe „The sugar plum fairy”, o melodie cu nişte clopoţei, care se mula din plin pe spiritul meu voios din momentul ăla. De fapt, nu cred că sunt clopoţei, s-ar putea să fie trianglu, dar nu mă ajută urechea neantrenată să deosebesc instrumentele. În timp ce zâna de acadea dansa, eu citeam şi am ajuns la un pasaj în care din telefonul lui Armanoush, unul din personaje, răsună „The sugar plum fairy”. Am tresărit, speriată că năvălesc turcoaicele şi armencele din carte peste mine.

Dacă nu v-a impresionat această coincidenţă colosală după părerea mea, vă mai povestesc una asemănătoare.

Prin clasa a zecea, citeam Shining al lui Stephen King şi am simţit aşa o nevoie de Creedence. Nici n-am dat bine câteva pagini, că am şi citit că în Buick-ul lui Jack se aude Creedence Clearwater Reviaval. Iar Shinig este o carte chiar înspăimântătoare pentru o persoană de 16 ani, mai ales una slabă de înger ca mine. Plus că personajului principal îi cam joacă psihicul feste şi începusem să cred că m-am molipsit de la el sau că apartamentul meu a devenit un hotel Overlook şi se pregăteşte să mă scoată mai întâi din minţi, iar apoi să se prăvălească peste mine.

Acum citesc Codul de onoare al Woosterilor de P.G. Woodhouse, care pare o carte inofensivă şi nu-mi inspiră nici un fel de muzică, oricât m-aş concentra, aşa că mă întorc liniştită la ea.