Fete. Homo simplex vs Homo technicus

O cunoştinţă povestea că i-a cumpărat fetiţei ei de 4 ani un mini-aspirator şi cea mică e încântată rău de el, toată ziua mini-aspiră prin casă. Da’ o mică trusă de scule sau o falsă bormaşină de ce nu i-a luat? A vrut să-i sugereze de mică ce ocupaţie îi revine unei fete în viaţă?

Când eram eu în facultate, la un curs, asistenta a zis „Să vină un băiat să instaleze retroproiectorul”. Profa, o feministă declarată, a sărit: „Vai, dar de ce li se refuză femeilor tehnicitatea tot timpul?”. Trei fete au prins din zbor întrebarea profei, au sărit ca arse şi s-au pus pe împlântat cabluri şi mufe şi, câteva zeci de secunde mai târziu, retroproiectorul rula deja imagini.

Pe mine, copil fiind, părinţii mei m-au lăsat de izbelişte, să umblu pe coclauri cu căţei, să mă bat cu cocoşi şi să duc căpriţele la păscut. De-asta, azi, în loc să mă ocup de calculator, prefer să mă joc cu Pisicu’ cu panglici colorate. De ceva timp, placa de reţea a lui Computerino e stricată şi merge doar când are ea chef. Ar trebui să o schimb, dar am observat că, atunci când se porneşte, coolerul meu scoate fuioare de fum. Deci, dacă deschid calculatorul şi nu vreau să mă sufoc, ar trebui mai întâi să-l aspir şi abia apoi să mă ocup de placă. Dar n-am chef să dau cu aspiratorul, şi nici să înfig placa în sloata potrivită mă tem că nu ştiu. Aşa că, atunci când face figuri, prefer să-i dau calculatorului câte un picior în carcasa laterală, de tresare procesorul în socket şi începe să mârâie prin fante. Precizez şi că mai demult am desfăcut carcasa, iar apoi am pierdut şuruburile. Acum proptesc fierătania cu DEX-ul, ca să nu zăngăne prea tare de la sforţările cooler-ului.

Asta e, dacă nu mi-au luat părinţii mei nici aspirator, nici trusa micului electrician când eram mică, acum sunt derutată şi nu ştiu exact ce tipuri de ocupaţii îi revin unei fete. Aşa că nu fac nimic.

Şi mâine mai e şi Mărţişorul! Ce se face într-o zi ca asta? Ce rol îi revine unei Drine feminine? Cine cui îi ia mărţişoare? Am un băiat în birou. Trebuie să-i iau mărţişor? Sau era invers? Sau mai bine-i duc un bucheţel de ghiocei? Doamne, nica’ nimicuţa nu m-a-nvăţat şi pe mine părinţii ăştia ai mei despre cum se poartă o duamnă. Ceea ce şi sunt. Parol.

Za worst driver ever

Avertizare: Urmează un post din seria Drina nu poate să facă nimic, e o retarded şi o vai de capul ei. Astăzi despre condusul maşinii. Celor care s-au plicitisit deja de vaicăreli: evitaţi să citiţi.

Ai mei vor cu orice preţ să-mi iau carnetul auto. Sunt ei convinşi că abilitatea de a conduce poate fi uneori o chestie vitală, cam ca înotul. De exemplu, dacă eşti la o cabană în munţi şi un psihopat te urmăreşte, şi singura scăpare e fuga cu maşina, ce te faci? Bine, dacă e să ne luăm după filmele de groază, degeaba ştii să conduci, pentru că maşina nu va porni sub nici o formă. Deci vital ar fi să ştii să o şi repari în zece secunde, cu satârul psihopatului atârnând deasupra capului tău ca sabia lui Damocles.

Aşadar, ieri, într-o zi cu soare, m-am prezentat pentru proba de traseu pe parcursul căreia am reuşit să fac următoarele chestii: să pun o frână bruscă în urma căreia dosarul i-a scăpat din mînă domnului poliţist, iar capul i s-a apropiat îngrijorător de mult de parbriz, să merg în plin bulevard cu două roţi pe bordură (o mică ocolire, în opinia mea), să nu acord prioritate de dreapta şi altele. Grăbită să scap cât mai repede de examinare, şi terifiată de toate maşinile din jurul meu, eu care de obicei circul cu viteza melcului turbat, am uitat piciorul pe acceleraţie. Îl simţeam pe băiatul care îmi servea drept martor, cum se agaţă îngrozit de scaunul meu, şi parcă am auzit şi un murumur de rugă în care cerea să se termine totul mai repede. Parcarea laterală, adică paralelă cu bordura, mi-a ieşit chiar foarte perpendiculară. La sfârşit, poliţistul, cu câteva broboane de sudoare pe frunte şi cu respiraţia îngreunată de un puls accelerat mi-a spus: „Domnişoară! N-am mai văzut aşa ceva în ultimii 15 ani de când profesez. M-am simţit ca într-o glumă proastă!”.

„Şi eu Domnul Poliţist! Şi eu.” Cât am fost în maşină singurele gânduri care îmi circulau prin minte au fost: ce caut eu aici??!! Who are these people?!! Ce-i cu toate butoanele astea, şi maneta şi volanul? Adică eu, care stau într-o cutie de fier, trag de ele, apăs pedale, şi maşina este propulsată? Ce chestie ciudată! De ce vin toate maşinile spre mine şi pietonii sunt gata să se arunce în faţa me? Faceeeeţi looooc!!!!”

În timpul şcolii de şoferi, pe care vă asigur că am parcurs-o de la un capăt la altul, ba chiar am mai făcut şi nişte ore în plus, instructorul a zis că Drina e cea mai simpatică elevă din toate timpurile, pe urmă s-a speriat şi el când era să-i spulber unuia oglinda laterală, şi nu prea a mai râs la glumele mele. Oricum, după examen mi-a spus: „Vai, dar trebuia să fiţi doar un pic mai atentă”. Yeah, sure. Eu sunt genul de om care se trezeşte că încearcă să deschidă uşa de la casă cu cartela RATB, care îşi dă seama că a vrut să urce cu scările rulante care de fapt coborau doar după ce cade pe spate, şi care dacă are într-o mână un covrig şi în cealaltă un pix, atunci nu numai că va muşca din pix, dar va înghiţi şi capacul. Deci nu văd cum aş putea să mă concentrez în trafic, sau să conduc o maşină altfel decât asistată de cineva profesionist.

Şi să nu râdeţi, pentru că nu-i de ici de colo să fii cel mai prost şofer. Adică un om normal, nici dacă s-ar chinui, n-ar reuşi să conducă în halul în care am condus eu la examen.

Nu mai bine încurc eu traficul cu o bicicletă? Uite, una ca asta mi-ar plăcea tare mult. I-aş monta un coşuleţ în faţă ca să pot să-i transport pe Pisicu’ şi Căţelu’, şi am porni aşa, trei pe o bicicletă, prin ţară, eu doar cu un aparat foto Smena din 1960 la gât, să facem precum Geo Bogza reportaje despre Valea Oltului sau Cheile Cernei. Lor le-ar flutura urechile în mers, ar chiui de bucurie la o vale mai abruptă şi ar saluta toţi oamenii pe lângă care trecem. Mult mai frumos decât cu maşina.

Liliacul

Când nu pot să dorm noaptea, Pisicu’ se agită şi el. Când stau şi citesc, nu doarme nici el. Pisicile, când nu mănâncă sau se joacă, îndeobşte dorm. Dacă se aşează, se ghemotocesc, atunci sigur se pregătesc de culcare. Pisicu’ nu e aşa. Câteodată stă întins pe-o parte, lângă mine în pat, şi mă fixează cu ochii ca un bufniţoi.

„Ce te uiţi la mine aşa, băi liliacule? Pune mâna şi te culcă.”

„Ba pardon. Batman” zice Pisicu’.

Îmi pun palma peste faţa lui. Mă muşcă uşor de pernuţele degetelor. Îl aud cum râde ştrengăreşte, cu nasul încreţit şi zice „Fâl, fâl”. Hi hi. Râde singur la glumele lui.

Galaxia blogger

Eu înainte să mă apuc de scris despre Pisicu’ şi Căţelu’ pe blogger, am fost mare cititoare de bloguri şi încă mai sunt. Nici nu vreau să cotorizez câte ore aloc zilnic statului pe net, pentru că probabil o să mă sperii. Şi de la un timp am observat că am ajuns să gândesc totul în termeni de blog. Am ieşit din era Gutenberg, şi am aterizat direct în lumea blogurilor. M-am obişnuit să văd lumea în fragmente, scene şi cadre. Totul durează cât fix un post de blog, şi fiecare întâmplare e o mică scenetă. Nu mai pricep povestirile lungi, în care un portret de personaj poate să dureze cât un roman întreg, şi nu mai am răbdare să citesc o carte în care totul se succede cu expoziţiune, acţiune, intrigă şi punct culminant. Percepţia mea asupra lumii e doar o înşiruire de fulguraţii, de personaje trecătoare, şi schiţe abia creionate în loc de portrete dostoievskiene. Trăiesc în lumi virtuale care se compun pe zi ce trece din mici amănunte, lumi piramidale cu structuri de posturi. Citesc bloguri de fete care într-o zi beau ceai de iasomie, a doua zi se îndrăgostesc de un băiat încălţaţi în Converşi şi cu vestă verde, iar în a treia zi plâng pe o masă fără un picior. Văd lumea în poze şi filmuleţe şi oamenii sunt doar personaje conturate prin comentariile pe care le lasă pe mai multe bloguri. Aduni comentariile lor, le pui cap la cap, le combini cu blogul, le agiţi bine în shake-ul minţii, şi obţii imaginea personajului.

Trebuie să mărturisesc că deşi citesc multe bloguri, las rar comentarii. Am impresia că fiecare blog e un mic univers, cu comentatorii de curte şi dacă un necunoscut lasă un comentariu disturbă atmosfera. Pun un comentariu şi după mine se face linişte, pentru că fiind tot timpul pe lângă subiect, tai cheful blogului. Mai demult, am pus un comentariu la un un text poetic, şi mi s-a răspuns că „mă iau prea în serios”. Mai deunăzi, am pus alt comentariu, la un post cu subiect serios. Iar am nimerit-o pe lângă, pentru că în loc să spun ceva despre subiectul textului, m-am legat de un simplu cuvânt. Şi mi s-a răspuns că pun comentarii frivole. „Frivol” am învăţat ce înseamnă în liceu, când l-am studiat pe Camil Petrescu, şi de-atunci, de fiecare dată când aud cuvântul ăsta, îmi vin în minte Ela şi Emilia, care erau nişte gâşte pe lângă Ştefan Gheorghidiu şi Ladima. Nişte fiinţe uşuratice, frivole, ofcourse, şi interesate doar de aspectele mondene ale dragostei. Eu, care până de curând credeam că sunt un suflet admirabil, animat de cele mai bune intenţii şi că dacă un bioenergetician s-ar uita la mine ar vedea cea mai pura aură ever şi o lumină blândă izvorând din mine, ei bine, după faza asta, mi-am dat seama că uneori sunt o stupidă, cu interese meschine şi probleme pitice, ca randamentul meu la ora de aerobic. Supăr oamenii şi-i irit cu comentarii care se potrivesc ca nuca-n perete. Şi mai sunt şi-o ofticoasă de m-am apucat să povestesc aşa supărări mărunte aici. Deci vă las. A, şi voi să nu vă luaţi după mine, că eu mă bucur de orice comentariu, oricât de mic, la mine pe blog. Doar să nu-l înjuraţi pe Pisicu’, că el e mai supărăcios aşa la faze dintr-astea.

Cui ii e frica de Catelu'

Lu’ Francezu.

Aseară, Căţelu’ era cu Papa afară şi a început să latre feroce la un domn, ba chiar s-a şi repezit la picioarele lui, cu intenţia de a-l speria. Domnu’ respectiv, un français, nu s-a lăsat nici el mai prejos, şi s-a apucat să-l fugărească pe Căţelu’ prin grădină. L-a prins într-un colţ şi i-a servit câteva picioare, dar Căţelu’ a reuşit să-l fenteze aproximativ cu succes. Papa a sărit în apărarea lu Căţelu’, l-a prins pe Francezu’ de umăr şi a vrut să-l tragă înapoi. Pe francez l-au cuprins furiile şi s-a lansat asupra lui Papa şi se tot îmbrânceau prin gardurile grădinii. Papa înjura în română, Francezu’ în franceză.

Noi stăm la etajul unu, şi Mum a surprins toată tărăşenia şi a sesizat imediat imparitatea de forţe, Papa fiind un om în vârstă, cu părul alb, şi mic ca un dopşor, iar Francezu’ un vlăjgan tânăr şi agil. Şi atunci Mum, a luat ce a avut mai la îndemână prin casă, adicătelea o găletuşă de iaurt şi a proiectat-o pe geam în direcţia celor două forţe încleştate, convinsă că îi va potoli pe bătăuşi. Şi-a ratat, însă, ţinta.

Şi cum Papa sărea ca o minge de ping pong să ajungă la gulerul francezului, pe care, conform propriilor declaraţii, intenţiona să-l agaţe în gard, iar Francezu’ dădea şi el din mâini şi picioare furibund, la colţ se ivi o maşină de poliţie. Trebuie să vă spun că eu îmi duc traiul într-un cartier deosebit de periculos :), iar blocul meu este, în mod particular, un cuib de dealeri de droguri, hackeri şi terorişti, aşa că Poliţia face tot timpul raiduri prin cartier. Despărţiţi de poliţişti, cei doi bătăuşi au arătat cu degetul spre motivul discordiei, care şedea într-un colţ cu o faţă vinovată şi tremura de frica închisorii. La care poliţiştii au zis „Ăstaaaaa?!!! V-a muşcat sau ce?”. „Nu m-a muşcat, dar m-a atacat!”.

Trebuie să precizez despre Căţelu că vine în format mic, 30 pe 40 de centimetri, şi e o combinaţie de pechinez cu bichon.

Pe personajul atacat mârşav de un pechinez, l-am văzut de mai multe ori intrând la noi în bloc, dar n-am ştiut qu’il est français. N-aş fi insistat atâta asupra naţionalităţii lui, care dealtfel nu mă interesează, dacă n-ar fi început chiar el să ţipe aseară „Heu sunt frrrancez! Heu sunt frrrancez!”. „Aşea şi? Ai ceva cu pechinezii români?!”

Iată şi mugshot-ul bestiei care a declanşat scandalul şi violenţele de vineri seara din cartierul Vitan.

V-am povestit toate astea ca să vedeţi în ce cartier am copilărit şi ce fel de familie şi vecini am. Poate veţi înţelege de ce uneori scriu nişte posturi foarte triste.

Later edit: Ne-am chinuit să ne dăm seama cine a răzbit în bătaia dintre Papa şi Francezu’. Dar pentru că nu a existat un interpret, nici până la ora aceasta nu s-a putut stabili cine a ieşit învingător. Asta e. O să rămână o enigmă neelucidată a istoriei, alături de alte dileme ca, de exemplu, celebra: dacă s-ar bate Rambo cu Rocky, cine ar câştiga?

Call me Rex, Tyrannosaurus Rex

După o pauză de o lună am fost din nou la aerobic. Eu nu vreau, dar un drăcuşor îmi şopteşte în ureche că lumea e plină de blonde platinate cu pielea caramelizată prin saloane cu solar. Competiţia e acerbă, eu sunt alergică la vopsea, iar de soare fug ca dracu de tămâie. Aşa că am zis să mă simt, să nu mă dau bătută din prima şi măcar pe la sală să mai trec din când în când. Despre ultima experienţă v-am mai povestit. Între timp, găsisem un gen care se numeşte body building şi mă descurcam, pentru că se repetă acelaşi exerciţiu de zeci de ori. Se lucrează cu greutăţi, săculeţi de nisip şi bare. Concentraţi-vă, nu e vorba de bară dintr-aia la care dansează unele fete, e doar un fier greu pe care îl petreci după umeri şi faci aplecări şi ridicări cu el până nu te mai ţin picioarele.

Apoi am fost la step aerobic şi mi s-a tăiat filmul. Aici trebuie să execuţi un dans în jurul unei cutiuţe. Ştiţi meniaito (nu ştiu cum se scrie), dansul ăla tembel necesar la orice nuntă, botez? Ei bine, cam aşa e şi la step. Cu o fire de catâr ambiţios, pot să fac bicicletă până ia banda foc sau mi se tocesc călcâiele de la adidaşi. Dar astea sunt mişcări liniare, automate. Dacă mă pui să-mi coordonez mâna dreaptă cu piciorul stâng, în plus pe ritm de dans, m-am pierdut. Mă port ca o marionetă cu arcurile stricate. Sau ca un om cu picioarele montate invers. Dacă eram mai înaltă, aş fi zic că informaţiei îi ia mult timp să circule de la picior către creier şi înapoi. Dar nu sunt, deci trebuie să găsesc altă explicaţie. Cred că semăn cu Tyrannosaurus Rex. Cam la fel de delicată şi flexibilă sunt şi eu. Cică Tyrannosaurus ăsta era o ditamai dihania, cu o inteligenţă mai scăzută decât a unei găini actuale. Nepotul lui direct, crocodilul, e clar mai prost decât o găină şi un prădător de ocazie. La fel şi Tyrannosaurus: avea noroc că ceilalţi dinozauri erau chiar mai proşti decât el. Pe vremea aia, în Cretacic adică, vânătoarea se desfăşura după zicala „pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă”, unde pară mălăiaţă e vreun dinozaur ierbivor cu o mutră placidă şi care de greoi ce era se rostogolea la prima încercare de alergătură, iar nătăfleaţă, evident, Tyrannosaurus. Cam la fel de dezarticulată sunt şi eu.

Revin la aerobic, unde, pe lângă că arată cum arată, toate instructoarele au nume exotice. Să nu credeţi că le cheamă ca pe toţi muritorii de rând, Rodica, Viorica, Aneta etc. Nope, instructoarele sunt Micky, Cory, Mony, Wanda, Lena etc.

Şi mă mai supără şi muzica. Înţeleg că există o muzică specială de aerobic, care imprimă un anumit ritm, dar totuş... M-am săturat de melodia aia cu „Let’s pump it”. Să pompăm ce? M-am săturat de house şi dance. Rocky, cel mai mare sportiv al tuturor timpurilor, se antrena pe rock. Ia uitaţi aici.

Dacă mi-ar da Dumnezeu o putere mare, măcar pentru o zi, eu le-aş pune pe fetele alea să facă aerobic pe melodia asta. Să vadă şi ele cum e să te chinui să menţii ritmul.

Mă gândeam că în primăvara asta poate o să reuşesc să-mi introduc posteriorul aerobicizat în blugii pe care mi i-am luat intenţionat cu un număr mai mic. Dar cred că o să apelez la planul B: cineva să ţină blugii bine întinşi şi altcineva să mă catapulteze cu picioarele înainte direct în ei. Risc să-mi secţioneze blugii artera femurală în mers, dar vorba aia „suferă baba la frumuseţe”. O altă soluţie ar mai fi să mă presez într-o menghină, pe ici pe colo, pe unde e nevoie. Sau complet, până mă aplatizez de tot. O să fiu cel mai slab om din lume.

Gata. Am vituperat destul pe ziua de azi şi am reuşit să bârfesc zeci de fete care nu mi-au făcut nimic într-un singur post. Deci îmi merit soarta de împiedicată.

Copii

Într-un Centru de Plasament

Stau într-un colţ şi mă uit la copii. Sunt în timpul celor 15 minute de „activităţi personale” intercalate la câteva ore în programul altfel aranjat la minut al copiilor. Micuţii fug în toate părţile, ocupaţi cu treburi casnice: fac paturi, duc ghetuţe la dulap, o îngrijitoare ţipă după ei să nu mai umble cu picioarele goale.

Când trec pe lângă mine, fiecare se opreşte fără excepţie şi ţipă: „BUNĂ ZIUA!”. Nu mă cunoaşte nimeni.

Doi băieţei cam de cinci şi trei ani se apropie de mine ţinându-se de mână. „Mişu a făcut pişu pe el, zice cel mai mare şi arată spre pantalonii colegului. Vi se pare normal?!!”
Mă uit uluită la ei şi nu ştiu ce să le zic. „Ce naiba, mă, Mişule. Arăţi cam de trei ani aşa şi tot faci pişu pe tine?”

„Ce ochi frumoşi aveţi, don’şoară!” zice unu’ mai breaz. Îşi cheamă şi colegii. „Uite, băi, ce ochi are don’şoara. Sunt verzi, nu-i aşa?” Unu mai mic sare pe vârfuri să vadă şi el mai bine.

Mi se pare că seamănă cu un stol mic de gaiţe. Mă aşez pe jos şi îmi ascund capul în piept, de frică să nu-mi fure ochii ca pe două mărgele de sticlă şi să se joace cu ei.

Nasty leapsa

Turambar a creat o leapşă dezgustătoare, gastrojenantă şi dătătoare de colici şi hepatite, i-a pasat-o Oceaniei, care mi-a pasat-o mie. Trebuie aşadar să povestesc despre o mâncărică ce mi-a agresat palatinul şi mi-a speriat omuleţul şi l-a făcut să se ascundă după amigdale.

Când eram mică, mergeam cu gaşca de fete de la ţară, în fiecare primăvară să culegem urzici pe Valea Bătrânii. Era prilej bun de umblat pe coclauri, de spus poveşti înfricoşătoare despre şarpele uriaş care sălăşuieşte în văgăunile de pe Vale şi de urmărit guşterii verzi ieşiţi pe pietre să se încălzească în soarele de primăvară. Ţigăncuşele deprinse cu alesul urzicilor strângeau frunzuliţele direct cu mâna goala şi umpleau saci întregi, buni de dus la piaţă, la oraş. Noi, cu mâinile înfăşurate în şosete, abia strângeam o desagă. În rest ne bălăceam prin izvoarele de la vistierie (locul de unde pornea apa pentru cişmelele din tot satul) şi, cu ochii lipiţi de crăpăturile din cofrajul de ciment de pe puţul principal, căutam căpriţa despre care se spunea că ar fi murit înecată acolo cu ani în urmă.

Seara ne întorceam acasă şi o puneam pe Mamaie să prepare urzicile. Numai că Mamaie e bătrână de când o ştiu eu şi uneori îi mai scapă unele lucruri. Într-un an, pe când mestecam prima îmbucătură de urzici, am simţit scrâşnind printre dinţi nişte firişoare. Era un ghemotoc de blăniţă de oaie, fină ca un borangic, care, aşa cum stăteam noi şi mâncam noaptea în bătătură, abia se zărea în lumina lunii pline. Lână calitatea întâi. Se pare că în primăvara aia, ciobanii sloboziseră oile pe Valea Bătrânii.

Sper că apreciaţi că am îndulcit leapşa asta cum m-am priceput mai bine, astfel încât să nu vă oripilez şi să nu vă agit viscerele prea mult.

Leapşa e dureroasa si mi-e mila sa o pasez. Desene, Optzecea, somebody? Mă aştept să citesc povestiri de groază din restaurante.

Despre boli si alte suferinte

Cu toţii avem micile noastre suferinţe şi defecte care, că vrem sau nu vrem, ne modelează caracterul şi temperamentul, ne impun moduri de viaţă, şi ne obligă să facem alegeri pe care nu ni le dorim întotdeuna.

Eu îmi găsesc mereu câte o mică mare suferinţă: o mână scrântită, an upset tummy, o foame neîntreruptă, o răceală pasageră, un ochi roşu, nişte spumă poliuretanică lipită de obraz, două degete unite cu superglue, o gleznă zedrelită în aripa de la bicicletă sau alte asemenea mărunte inconveniente. Uit tot timpul câte ceva şi am încercat să ţin o cură de Memorex, dar, paradoxal, uitam să-l iau. Îmi aduceam aminte când ieşeam din scară, o strigam pe Mum să-mi arunce pastila, iar ea, în loc să-mi arunce o folie, lăsa să cadă în gol o pastiluţă de câteva grame, pe care încercam să o prind cu mîinile făcute căuş şi vântul mi-o smulgea de fiecare dată. O căutam apoi un pic prin tufişurile din grădina blocului şi de obicei renunţam, spunându-mi că încep cura de Memorex de mâine, şi tot de mâine o să fiu în mod clar mai deşteaptă şi mai atentă .

Sunt omul dezastru care îi plictiseşte pe ceilalţi cu văicăreli, poticneli şi capricii şi simt uneori că dacă mă apropii prea mult de cineva o să-l infectez cu toate nefericirile mele.

Sunt oameni care suferă de boli grele şi ştiu să-şi poarte cu capul sus neputinţele. Şi îşi găsesc puterea în familie, în credinţă sau alte lucuri asemenea. Am auzit de un băiat din Iugoslavia, care s-a născut fără mâini şi fără picioare, iar acum, la douăzeci şi ceva de ani a devenit motivational speaker. Vorbeşte despre credinţă şi se spune că e de-a dreptul fermecător.

Apoi mai sunt ceilalţi oameni, bolnavi, dar ursuzi, care nu sunt în stare să-şi accepte bolile, stau închişi în casă şi se uită invidioşi după perdele la oamenii de pe stradă care li se pare că plesnesc de sănătate.

Şi mai sunt şi indecişii, cei ca mine. Nu ştiu sigur ce au, nu-s nici de compătimit, dar nici prea bine nu o duc. Câteodată stau şi mă întreb, de ce tocmai eu? De ce au trebuit să se adune pe capul meu cele mai aiurea defecte şi suferinţe? De ce nu pot să fiu ca toţi ceilalţi oameni? Şi-apoi îmi dau seama că dacă n-aş fi avut toate neputinţele astea care să mă mai domolească, acum poate aş fi fost an ambitious bitch, prea încrezătoare and cold hearted, care ar fi vorbit cu toţi oamenii de sus. Tendinţe de obrăznicie crasă mă mai lovesc câte o dată şi doar când îmi aduc aminte de defectele mele mă mai temperez. Dacă n-aş fi trăit o groază de momente penibile şi n-aş fi avut un milion de dureri, poate n-aş fi avut acum răbdare cu Mamaie şi nici cu Pisicu’ şi Căţelu’. Şi nici n-aş fi scris pe blog tâmpenia asta :) .

Un Pisic metafizic

Ca orice pisoi responsabil, Pisicu’ a decis cu ceva vreme în urmă să se castreze. Zis şi făcut. Pisicu’ îşi petrece o parte din zi pe afară şi aş fi înnebunit de durere să văd nişte puişori sălbăticiţi şi amărâţi care trăiesc prin subsoluri şi care seamănă izbitor cu el.

Operaţia fost foarte uşoară şi numai în prima noapte lu Pisicu’ i-a fost puţin rău şi, din cauza anesteziei, când încerca să meargă se rostogolea ca un pepenaş cu burta în sus. A doua zi deja nu-i mai păsa de nimic.

În prezent, Pisicu’ se plimbă liniştit prin cartier, evită orice luptă cu motanii puşi pe harţă şi se întoarce de fiecare dată cu ambele urechi întregi. Nu că schimbarea i-ar fi afectat nivelul de competitivitate, doar că a învăţat că sunt lucruri pentru care nu merită să lupţi. Acum duce o viaţă de huzur şi e capabil să lege prietenii sincere cu pisicuţele din cartier. Are el o prietenă, pe numele ei Răguşita, cu care se joacă toată ziua.

În plus, eu am încercat să-l apăr pe Pisicu’ de o viaţă ca a motanului din „Un motan cât un pisoi” de pe o Cutiuţă Muzicală. Cântecel care zice aşa: „A plecat motanul / A plecat golanul / Ce sunt eu de vină / De-l calcă vreo maşină/ A trecut de-atunci un an / S-a-nsurat bietul motan / De-atunci caută-n gunoi / Hrană pentru opt pisoi.”

De când cu renunţarea asta, Pisicu’ a devenit mai liniştit şi mai atent la pisicul lui interior. De exemplu, zilele trecute, cum jongla el cu nişte măsline, o dată îl văd că se opreşte şi întreabă „Auzi, da’ ce-a vrut să spună Grigore Teologul de tot insista că cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi se deosebesc fără să se împartă, şi se unesc deosebit?”

Eu înţeleg că Pisicu’ a ajuns la vârsta aia enervantă la care toate pisicile încep să aibă curiozităţi şi să pună tot felul de întrebări, dar totuş’ ...o aşa nelămurire n-a putut să vină decât după îndelungi frământări interioare.

Şi i-am zis „Auzi, băi, da’ ce, m-ai văzut tu pe mine dormind cu Dogmatica în braţe? Dacă tot eşti aşa curios, în loc să joci toată ziua fotbal pe acilişea, mai bine ai face ceva constructiv. De exemplu, să pui pe picioare site-ul sau forumul pisicicreştine.ro. O să discuţi online cu prietenii tăi pe probleme spirituale şi mă scuteşti şi pe mine.”

Evident, că există probleme pe care firea pisicească nu poate să le cuprindă, dar uneori, o operaţie simplă poate schimba viaţa şi modul de gândire ale oricărei feline.

• Post scris din simpatie pentru o colegă de blogosferă care trece prin nişte momente mai grele. Curaj!

Bucuresti, Iasi, Bucuresti

Am fost la Iaşi. Înainte să plec, Pisicu’ mi-a zis „Nu te duce, nu te duce fără mine. Ştii bine că împreună facem o echipă de aur, dar luaţi separat, fiecare dintre noi nu face nici cât o ceapă degerată.” Rău am făcut că nu l-am ascultat.

La Iaşi n-am apucat să văd nimic pe îndelete, am fost într-o goană nebună. Am văzut Iaşiul doar din maşină, noaptea, şi chiar şi aşa mi s-a părut de vreo ...hmm.. cinci ori mai frumos şi mai coerent decât Bucureştiul. Şi cel mai drăguţ e că au străduţe mici şi în pantă. Cred că acolo e vital să ştii să faci plecări şi parcări în rampă. În codul rutier scrie că după parcarea în rampă trebuie să brachezi roţile. Eu nici măcar nu ştiu ce înseamnă „să brachezi roţile”.

Pe drum, din tren, am văzut un orăşel, s-ar putea să fie Bârlad, dar nu bag mâna în foc, la marginea căruia erau construite blocuri tip ANL cam la 50 de metri distanţă de groapa de gunoi. Practic nu se învârteau după soare, ci după gropa de gunoi. Iar în faţa muntelui de gunoie, pe un câmp, erau mulţi căţei care dormeau făcuţi covrig în nişte gropiţe. Fiecare cu gropiţa lui.

Prevestirea lu’ Pisicu’ a început să prindă contur abia odată ce m-am intors la Bucureşti. În Iaşi, lipsit de microbii pe care îi împărţeam în mod cinstit cu Pisicu’ şi Căţelu’, sistemul meu imun s-a derutat şi m-am procopsit cu cea mai rea răceală suferită în ultimii zece ani.

Apoi, încă din prima dimineaţă petrecută în mirificul oraş Bucureşti, m-am lovit de primele bucureştenisme. La metrou, pe peron, am dat nas în nas cu o fată, am încercat să o ocolesc prin dreapta, dar între timp şi ea încerca să facă acelaşi lucru. Şi am început să executăm cu joc de picioare care mie mi s-a părut amuzant, dar ei nu. Aşa că m-a împins cu cotul ca pe o oaie beată (o mână întreagă nu meritam), a ţâţâit nervoasă din buze şi a trecut maiestuoasă mai departe, nervoasă că s-a împiedicat de un nimic ca mine.

La metrou, arătam ca un furnal, roşie la faţă toată de cât mă abţineam să nu tuşesc şi să-mi împrăştii germenii şi pe la colegii de călătorie. Lângă mine o Doamnă, tuşea fix în faţa mea. Îmi venea să-i zic: „Tanti, pune mâna la gură, că îţi inspir viruşii, îi combin cu ai mei, şi creez în laboratorul meu intern o tulpină imbatabilă. Şi cât ai zice peşte omor jumate de planetă.” Eu ştiu că Terra e supraaglomerată şi chinuită, dar nu vreau să fiu eu cea care o eliberează. Cel puţin nu aşa. Sa ajung după aia pe un raft la un muzeu de istorie naturală, alături de maimuţicile alea africane, pe care a căşunat omenirea că au adus Ebola.

Pe drum, m-am trezit cu un muc de ţigară aprinsă în cap. Eu ştiu că, dacă lăsat să cadă din înaltul cerului albastru, un găinaţ de porumbel te nimereşte tocmai pe tine din mulţimea de trecători, atunci ai o zi norocoasă. Întrebarea mea e: dacă un muc de ţigară aruncat pe geam de la etajul trei de un nesimţit, ricoşează în capul cuiva, şi respectivul vede prin faţa ochilor fulgişori de cenuşă ca o ploiţă de steluţe, e cu noroc, au ba?

Leapsa pe filme

Am primit o leapşă de la Gramo şi de la Oceania aproape în acelaşi timp. Trebuie să spun în ce film m-as simti bine să trăiesc. Mi-am ales o capodoperă, film de opt stele, dar jur pe verde că nu din snobism :) .

E vorba de Baraka, un film neconvenţional, mai mult documentar, un picuţ mai vechi, de prin 1992. E o poveste, fără cuvinte şi scenariu, despre evoluţia civilizaţiei umane şi legătura ei cu natura. Se succed imagini grandioase din natură, apar triburi primitive care trăiesc în mijlocul unui paradis verde, apoi oraşe moderne cu furnicare de oameni, cimitire suprapuse, japonezi placizi care dorm în sertare. Aş putea să stau să mă uit la infinit la imaginile astea. Senzaţia de frumuseţe e copleşitoare.

Dacă aş trăi în Baraka, aş putea:

să văd cascada Iguacu; să mă rog la Zidul Plângerii cu evreii; să stau învăluită în fum de tămâie într-o bisericuţă cu icoane mucegăite sau să-mi pierd vederea în cel mai strălucitor (la propriu) mausoleu, Shah-e-Cheragh din Shiraz; să văd turme de antilope în savană; să simt vâlvătaia cadavrelor arse pe Gange; să stau pe buza unui con de vulcan în Java; să sar cu maasaii în Kenya; să mă plimb prin favele cu hoarde de copii şi căţei după mine; să mă tatuez ca aborigenii şi să dansez cu dervişii; să văd norii de sus; să vorbesc cu soldaţii de teracotă din Xian.

Dar cel mai mult şi mai mult mi-ar plăcea să fiu o maimuţică de munte. Să picotez într-un izvor cu apă caldă, fulgi de zăpadă să-mi cadă pe cap. Iar în jurul meu să fie linişte deplină şi frumuseţe.

Dau leapşa mai departe la KamZara şi Desene.

La ce mai folosesc Pisicu' si Catelu'

Păi ei folosesc la multe lucruri, dar mai nou o ajută pe Mamaie să se ghideze când sună cineva la uşă.

Noi, când suntem toţi acasă, lăsăm uşa deschisă pentru că e un dute-vino. Cheile de la ghenă, lift, subsol stau pe hol, într-un dulăpior, şi tot timpul se găseşte câte cineva care să aibă nevoie de ele. Iar vecinii intră direct în casă şi le iau după modelul „Ai nevoie de chei? Ştii unde sunt? Intră direct şi nu ne mai deranja cu soneria din activităţile noastre extrem de importante.”

Cu Mamaie, lucrurile stau cu totul altfel. Pe ea am învăţat-o să se ferece în casă şi să nu răspundă niciodată străinilor când e singură, pentru că oameni răi bântuie Vitanul, înnebuniţi să ne fure nouă averile.

O dată mi-am uitat cheile acasă şi Mamaie n-a vrut nici în ruptul capului să-mi deschidă uşa. Mamaie e cam tare de urechi, aude sunetele stridente ca soneria, chiar se sperie de ele, dar nu distinge diferenţele dintre voci, şi nici la desluşit cuvinte nu stă prea bine. Iar eu mă scurgeam pe uşă de disperare. „Mamaie, sunt eu nepoţica ta cea scumpă. În scară-i pustiu şi întuneric. Frica-mi pătrunde în oase.” Mamaie nimic. Stătea ghemotoc după uşă şi tăcea mâlc.

După întâmplarea asta, am luat-o pe Mamaie deoparte şi i-am explicat.

„Mamaie când auzi soneria, te uiţi la Pisicu’ şi Căţelu’. Dacă primu se zburleşte şi al doilea latră ca turbatul, înseamnă că după uşă e ascuns un hoţoman. Dacă dau din codiţe veseli, e unul de-al casei. PRICEPUT ?”.

„HAM ÎNŢELES!!!” a urlat Mamaie înapoi.

P.S. Plec câteva zile la Iaşi. Am auzit că e foarte frumos acolo. Nu ştiu dacă o să am net, dar s-ar putea să-mi prindă bine o pauză. În ultima vreme am luat-o niţeluş pe arătură cu posturi cam lungi si dezlanate.

Barbatul perfect

Am primit o leapşă de la KamZara, care mă întreabă cum văd eu bărbatul perfect.

Trebuie să mărturisesc de la început că în probleme sentimentale sunt un zero barat.

Bărbatul perfect e cel pe care nu-l cunoşti foarte bine şi poţi să-ţi închipui lejer tot felul de lucruri măreţe despre el. Ca să mă mai scot totuşi puţin la leapşa asta, o să vă povestesc despre bărbaţii perfecţi din viaţa mea.

Destinul mi l-a scos în cale pe primul cu ocazia unei inundaţii petrecute la mine acasă. S-a spart mai demult o ţeavă şi Papa mi-a scris pe o foaie ce trebuie să cumpăr de la feronerie, iar el, ca un erou, a rămas să obtureze crevasa cu propria mână. La feronerie m-am dus şi am cerut un niplu de jumătate apostrof apostrof (niplu ½’’), iar băiatul de la magazin a râs de mine şi mi-a explicat aşa de frumos că se spune niplu de jumătate de ţol, încât m-am îndrăgostit fulgerător de el. Pe drumul spre casă am fost tare fericită, săream pe garduri şi baletam, şi-mi cântam dragostea ca un motan amorezat. Din cauza asta am întârziat şi era să-l sacrific pe Papa care mai avea puţin şi murea înecat în apa care se scurgea în şuvoaie prin ţeavă. O bună bucată de timp, am mers cam de două ori pe săptămână la feronerie să cumpăr holt şuruburi şi nipluri de diverse mărimi. Doar asta ştiam să cer. După ce mă amăgise prima oară cu un zâmbet, băiatul de la feronerie s-a arătat cam insensibil la farmecele mele. Iar eu am suferit în tăcere ca un căţel.

Întotdeauna mi-am închipuit că oamenii dezamăgiţi în dragoste se sinucid lent cu bere şi îngheţată. Şi că îi găsesc vecinii la câteva zile după ce au murit, cu degetele de la picioare roase de şoricei, şi cu winamp-ul îngânând pe repeat I can quit you baby de la Led Zep.

Pe mine, dat fiind contextul, m-am vizualizat murind înecată în mormane de şuruburi ruginite de la lacrimile de iubire ce le-am vărsat. Aşa că m-am oprit la timp. Plus că apăruse la orizont al doilea Bărbat Perfect.

My new McDreamy e băiatul de la net. Eu am rămas cu acelaşi abonament de internet de fix 5 ani. Toată lumea îşi pune internet de la provideri mari şi tari, numai eu sunt fidelă reţelei de bloc. Şi până nu demult, nu mă oboseam să plătesc netul până nu mi-l tăiau. Asta până m-am dus odată peste program şi am dat peste McDreamy, care este aşa de frumooos şi are doi ochi albaştri ca ... doi aştri. De atunci sunt prima la plătit în fiecare lună. A venit odată să repare netu şi i-a plăcut de Căţelu’ şi Pisicu’, deci are încă două puncte în plus. Mă gândeam să tai cablul de la net ca să-l mai chem pe McDreamy number two. Dar ar fi cam aiurea, pentru că acum doi ani, Papa, ca să-l împiedice pe Căţelu’ să-şi mai aplice şocuri electrice sistematice, a ascuns cablurile de prin casă şi le-a băgat prin nişte ţevi, peste care s-a turnat mortar şi apoi s-a aşezat gresie. Deci ar fi cam greu să schimbăm cablul. Dacă l-aş tăia pe bune s-ar chema că sunt disperata, ca m-a prostit dragostea sau că sunt nebună din dragoste.

Da, stiu. I sound like a freakin stalker. Dar sunt inofensiva.

Nu ştiu cui să dau leapşa mai departe. Oceania a scris deja zilele trecute despre iubirea romantică, iar Desene iubeşte şi el o păpuşă gonflabilă.

Slabeste crestineste!

Există nişte modalităţi de slăbire prin care împuşti doi iepuri deodată: şi slăbeşti, te şi înalţi spiritual.

Prima modalitate ar fi postul, care te curăţă şi-ţi odihneşte ficatul. Nu degeaba pe timpuri ţăranii care se hrăneau cu batate şi urzici erau mai sănătoşi decât nobilii care mâncau mistreţi la proţap, medalioane de căprioară şi pastramă de urs. Ţăranii dădeau cu sapa şi făceau fibră, nobilii îmbuibaţi de carne se îmbolnăveau de gută, ciubucele şi cafelele le mâncau dinţii, carnaţia li se moleşea, iar lenea conducea la desfrâu şu turpitudini.

Aşadar, acum că v-am demonstrat că ţăranii erau sănătoşi ca nişte cai, iar nobilii nişte fleşcăiţi, revin la postul creştinesc.

Din când în când e recomandat să mănânci numai ierburi, însă cel mai bun regim, dacă aveţi multe kilograme de dat jos, e cel cu posmagi înmuiaţi în apă călduţă. Nu cumva să folosiţi apă plată, că înseamnă că daţi banii pe prostii şi vă desfrânaţi. Cea mai bună e apa de la robinet. Dacă are şi puţin nisip în ea, foarte bine, tocmai aţi mai urcat o treaptă pe scara nevoinţei.

Pe lângă slăbit rapid, regimul cu posmagi mai are şi alte avantaje estetice: tenul capătă o paloare romantică, iar ochişorii încep să vă lucească serafic. S-ar putea să înceapă să vi se rupă unghiile, dar nu-i bai, ăsta e un semn ca altele noi şi mai frumoase se pregătesc să crească.

În post e recomandată bineînţeles şi mişcarea, care împreună cu posmagii catalizează arderile şi lasă la vedere muşchi longilini, frumos conturaţi. Să nu vă pună însă Necuratu să daţi banii pe abonamente d-alea scumpe pe la săli de fitness, unde să vă schingiuască ucenicii lui cu aparatele Diavolului de făcut abdomene. Nu. Postul se completează foarte frumos cu canoane şi mătănii. Seara, înainte de culcare, puteţi să faceţi, în funcţie de antrenament, un anumit număr de mătănii. Dacă aveţi probleme cu şalele, faceţi mătănii scurte, adică staţi în genunchi şi duceţi fruntea la pământ. Dacă vă ţineţi încă bine, faceţi mătănii lungi, adică vă ridicaţi în picioare ca la armată şi abia apoi vă trântiţi la pământ.

A doua modalitate creştinească de slăbire este să împarţi mâncarea cu aproapele tău. Eu regimul ăsta îl ţin, pentru că se potriveşte cel mai bine cu stilul meu de viaţă. Am citit eu mai demult despre un băieţel grăsun care se ascundea în cămară şi mânca singur murături cu gem. Şi Dumnezeu l-a pedepsit pentru lăcomia lui. Eu mi-am propus să nu fac ca băieţelul ăsta şi împart tot ce am cu Mamaie, Pisicu’ şi Căţelu’. Cu Căţelu’ e mai greu, că el refuză să mănânce altceva în afară de produse premium şi n-o să-l prinzi nici mort cu vreo tabletă de ciocolată Dunărea în gură.

Cu Mamaie procedez în felul următor. De fiecare dată când vreau să mănânc, de exemplu, bomboane de ciocolată, mănânc eu jumate de bomboană şi ei îi dau cealaltă jumătate. Apoi mai luăm încă o bomboană şi o împărţim, şi încă una, şi tot aşa până ne săturăm. Reţineţi că în cura asta de slăbire nu cantitatea e importantă. Tot ce trebuie să faci, e să respecţi principiul de bază, şi anume să dăruieşti mereu jumătate din mâncare cuiva.

Problema e că Mamaie e bătrână şi nu poate să ţină întotdeauna ritmul cu mine la ronţăit, aşa că, atunci când nu sunt eu atentă, ascunde mâncarea în gentuţa ei, sub medicamente şi acte. Dar eu m-am prins de şmecherie şi verific gentuţa constant. Şi dacă o prind pe Mamaie ca a dosit jumătăţi de bomboane, de biscuiţi, sau covrigei, i le confisc pe loc şi de supărare le mănânc tot eu.

În fine, eu aştept rezultatele curei de slăbire şi îmi repet tot timpul în minte „Stick to the plan. Share everything.” Dacă mai vrea şi altcineva să urmeze aceeaşi dietă m-aş bucura să împărtăşim experienţe şi să ne încurajăm reciproc.