Monument funerar

În preumblările mele prin Ialomiţa, mi-a atras atenţia monumentul funerar din curtea unei bisericuţe. E o statuie a celui ce se odihneşte sub piatra mormântului, un boier din spiţă cunoscută, da’ nu vă spui care. Statuia nu e un monument funerar măreţ, e înfăţişat doar un domn în costum de epocă, cu o faţă amuzantă, de parcă sculptorul ar fi vrut să facă o caricatură. Sculptor care e Carol Storck, acelaşi care le-a cizelat şi pe doamnele dezbrăcate de pe Palatul de Justiţie din Bucureşti. A tras cu dalta o semnătură pe soclu. De-asta ştiu.

M-am gândit că la un moment dat o să vină vremea să mă repauzez şi eu definitiv şi mi-am ales şi-un loc frumuşel. Da statuie nu-mi face mie nimeni că n-am ctitorit nici măcar o bisericuţă într-un copac.

Bamse, modelul meu

În ultimul timp am fost foooarte ocupată, căci am găsit de cuviinţă să-mi petrec timpul prin săli de fitness. După ultimele păţanii nefericite de la aerobic, unde m-am arătat incapabilă de a executa vreun exerciţiu, m-am gândit că poate nu e vina mea, ci pur şi simplu sunt prea bună pentru aerobic. Aşa că am upgradat un pic, am urcat un etaj, până la sala de fitness, locul unde merg doar cei mai puternici dintre noi. Adevărul e că sezonul de spanac şi urzici mi-a priit şi mă simt mai în forţă ca niciodată. Într-o seară, înainte de a deveni client fidel al sălii de fitness, mi-am pipăit bicepşii şi i-am simţit tari ca fierul. O clipă m-am temut. Puternică cum sunt, dacă mă duc la fitness plină de avânt şi, luată de val, le îndoi fiarele la băeţi? Dacă plânge băeţii după aia? Dar mi-am călcat peste inimă şi mi-am făcut abonament. Şi bine am făcut, pentru că fiinţa driniană trece printr-un nou avatar. Am descoperit calea, lumina şi pasiunea vieţii mele: sculptarea corpului prin exerciţii la aparate. Să nu vă prind că râdeţi. Ce fac eu se cheamă idolatrizarea propriului corp. Deci e preocupare înalt spirituală. Trupul meu e un templu şi-l respect maxim. Mai puţin aseară când am mâncat juma’ de ciocolată şi doi covrigi. Dacă aş şi face ce-mi recomandă antrenorul, ar fi perfect. Numai că dacă am trei serii de exerciţii, sar automat două şi mint cu seninătate că am respectat programul.

La etajul cu aerobicul miroase a mentă şi iederă de la cremele anticelulitice şi e plin de colanţi negrii, colanţi coloraţi, colanţi în dungi. În centru ţopăială pe muzică săltăreaţă, şuviţe blonde, brune, roşcate sărind toate în acelaşi ritm. Pe margine sporovăilă veselă despre cure de slăbire dulci, pline de fructe şi batoane cu ciocolată.

La fitness e totul încruntare şi dârzenie. Miroase a testosteron şi toată lumea se mişcă lent, pentru că aici nu contează cât de sus sari, ci cât de mult ridici deodată. Băieţii înaintează domol, îşi mişcă trupul direct din umerii proaspăt lucraţi. Aici accesoriul de bază nu mai e colantul, ci mănuşile fără degete, purtate ca să nu faci bătături de la haltere. Cuvinte care circulă pe buzele tuturor: proteină, carnitină, izolat de soia, suplimente, cărămidă pentru muşchi.

Eu înclin să adopt metode naturiste: o să mânânc miere ca ursuleţul Bamse să mi se facă muşchii trăsnet. Aştept totuşi mierea de mai, când înfloresc salcâmii. Între timp, simt că jumătăţile de exerciţii pe care le-am făcut mi-au învârtoşat bicepşii şi tricepşii cât să strâng sănătos mâna cuiva, să-i inspir încredere şi siguranţă şi cât să mă ţin în metrou de bară cu vigoare, să nu mai calc pe nimeni pe picioare. La serviciu, bat mai abitir ca niciodată la tastatură, mă las cu tot corpul pe ea, să se audă în tot biroul ţăcănitul şi colegii să spună „Vai, dar câtă forţă şi pasiune pune Drina în muncă şi redactare.”

Seara, înainte de culcare, citesc pe furiş reviste gen „Muşchiomanu”, „Just like Arnie” şi „Fac Fiare – ediţia de Bucureşti”.

Da, e frumos la sală. Mie, pe lângă ameţeala dată de mersul pe bandă, mi-au crescut şi endorfinele şi am fost fericită. M-a ţinut cam cinci minute.

Message in a bottle

Leapşă de la Gramo

„Sunteţi liberi să vă imaginaţi scrierea mesajului în orice împrejurări vreţi (insulă din Pacific, colonie pe Lună, mulţime carnavalescă în Piaţa San Marco, etc.), dar mesajul în sine nu poate depăşi 10 cuvinte.”

Mesajul meu:

„Când aţi dansat ultima oară?”

Leapşa merge mai departe la Jane şi Desene

Romania mea

Leapşă de la Zaza

„Cum arată România voastră interioară?”

Eu abia acum am realizat că există într-adevăr două Românii şi că, dacă nu vrei să-ţi iei câmpii, e musai să-ţi pui ochelari de cal şi când vezi ceva dureros, odios şi în faţa căruia mai eşti şi neputincios, să blochezi repede cu ochelaru de piele. Ieşi nepăsător, dar întreg la minte.

Fragment din România mea:

O băbuţă stă pe scările de la prispă şi repară o furcă. Are 86 de ani şi se pregăteşte să răstoarne fânul încins din hambar. Are ochelari cu ramă de baga neagră, legaţi cu elastic peste batic.

„Vezi să strângi sfoara, mamaie?”

„Văz. Aşa încetinel, că nu mă grăbeşte nimeni.Deunăzi am ales orceagul bob cu bob. Azi greblez şi-l pun în pământ. Poate-o ieşi anu’ ăsta, că anu trecut nu s-a făcut nimic.”

„Pai şi dacă e iar secetă? Ce faci?”

„Ei. Cum o vrea Domnu’ acu. Eu pun de toate: colo în spate ardei, în faţă roşii şi pe strat varză şi ridichi. Poate se milostiveşte anu ăsta de noi cerul.”

„Păi şi toată ziua munceşti aşa?”

„Mai stau, mă hodinesc un pic, apoi iar. Seara mai citesc.”

„Ce citeşti? Biblia?”

„Am citit-o şi pe-asta. Mai demult. Acum citesc „Singur pe lume”. De Hector Malot.”

Vă rog să nu râdeţi de mine că sunt sămănătoristă. Eu chiar am dat peste personajul de mai sus.

Shuffle

Leapsa de la Kamzara

1. Pune Winamp-ul pe shuffle.
2. Apasă forward pentru fiecare întrebare.
3. Foloseşte titlul melodiei pentru răspuns, chiar dacă nu are sens. NU TRIŞA!
4. Scrie cu bold întrebările şi răspunsurile, apoi comentează modul în care răspunsul se potriveşte cu întrebarea.
5. Dă-l mai departe la 5 persoane.

Eu am căutat să umplu lista de melodii culte, da’ Winampul nu minte şi mă dă pe faţă. Inclusesem melodii multe despre poveşti de success, ca Merge bine afacerea, Am relatii peste tot, Smecheria, smecheria, da nici pe astea n-a vrut Winampul să le ia.

1. Cum te simţi azi?
Cat Power – Fool
Nu doar azi.

2. Vei ajunge departe în viaţă?
Pearl Jam –Light Years

3. Cum te văd prietenii tăi?
White Stripes – St. Andrew

Pe mine în buletin mă cheamă Andreea. La sfârşitul şcolii toţi am primit câte o diplomă. Unul pentru cel mai jovial coleg, altul pentru cel mai simpatic, deştept, săritor etc. Eu am fost desemnată cea mai cuminte. Deci e normal să fiu St. Andrew.

4. Te vei căsători vreodată?
Cat Power - Free
Conform cu intenţiile.

5. Care e povestea vieţii tale?
Elliott Smith – No name #1

6. Cum era în liceu?
Alice in Chaines – Them Bones
Asta-i o melodie despre singurătate. Am fost şi singură în liceu, da’ mai mult prostonacă.

7. Cum poti avansa în viaţă?
The Strokes – Vision of division

8. Care e cel mai fain lucru la prietenii tăi?
Alice in Chaines – Junkhead
Prietenii mei pare treji.

9. Ce se preconizează pentru weekend?
Madredeus - Allegro

10. Ce cântec te descrie cel mai bine?
Audioslave – Set it off

11. Cum iţi merge în viaţă?
Audioslave (in Madrid) – cover Elvis Costello – Peace, love and understanding

12. Ce melodie iţi va cânta la înmormântare?
Pearl Jam – Breath
Wha…???

13. Cum te vede restul lumii?
Manic Street Preachers – 4st 7lb
Cântec despre anorexie. Chiar nu e cazul.

14. Vei avea o viaţă fericită?
The Strokes – Killing Lies

15. Ce cred prietenii cu adevărat despre tine?
Pearl Jam - Once

16. Sunt persoane care te doresc în secret?
Smashing Pumpkins – For God and Country
Deci ţara mă vrea.

17. Cum să mă fericesc singur?
Audioslave – Hypnotize

18. Ce ar trebui să faci cu viaţa ta?
Pearl Jam – Given to fly

Leapşa asta a mai circulat acum ceva vreme pe bloguri, nu mai ţin minte cine a făcut-o şi cine nu. Deci nu ştiu cui să o trec mai departe.

Din metrou

De dimineaţă s-a stricat un metrou dintr-ăla vechi între Iancului şi Obor. Am rămas blocaţi cam o jumătate de oră în tunel. Zeci de oameni înghesuiţi, într-o cutiuţă, cu nişte tentative de geamuri, prin care oricum aerul nu intră decât în mersul trenului. Lumea a început să se dezbrace, să vorbească despre servicii, despre trafic, şi-au scos toţi telefoanele să se anunţe că întârzie, dar nu era semnal, unii au început să se scurgă încet pe pereţii metroului. Până la urmă, când ne pierdusem toţi speranţa şi ne vedeam deja mărşăluind prin tunel până la următoarea staţie, s-a urnit locomotiva. Îi mulţumim lui Petrică, cel care a reparat garnitura. Am aflat despre el când a strigat conducătorul prin staţie „PETRICĂ!! PETRICĂ! Treci în spatele trenului că plecăm!” La Obor, cei care aşteptaseră trenul, când s-au deschis uşile, au năvălit ca înecaţii în hrâbul de metrou. Nici dacă se scufunda peronul, şi metroul ăsta prăpădit era ultima barcă de salvare nu se aruncau aşa peste noi. Dacă vroiai să cobori la Obor n-aveai nici o şansă. Ajunseserăm ca sardelele, cu mâinile strânse pe lângă corp şi cu nasurile pe sus ca să prindem câte o gură de aer. Din masa asta compactă de oameni, o singură mânuţă se înălţa cu disperare desupra capetelor tuturor. Nu în cerere de ajutor, ci ca să ţină un ziar de sport. Ochişorii înrudiţi cu mâna citeau avizi despre meciul dintre Roma şi Inter. În fine, am scăpat toţi cu bine, singura victimă a fost codiţa unei fete, care a rămas prinsă în uşa metroului (coada, nu fata). A ieşit doar puţin ciufulită.

Pisicu fabuleaza

EU: PISICUUUU!! Treci imediat la bucătărie.

Enters Pisicu’. Ţopăie, dar are un zâmbet cam încurcat.

- Ţe e? Ţe e? Ţe-am mai făcut?

- „Ţe-ai făcut?!” Ţi-ai băgat picioarele în sendvişurile lu’ Mamaie.

- Eu? Am dormit toată dimineţa. Acum am ieşit din şifonier.

- Şi-atunci de ce sunt urme de pisic pe toate feliile de pâine? Şi de ce eşti plin de icre pe lăbuţe şi mustăţi? Nu vezi că te-am prins ca pe-un grăsun cu degetul în borcanul cu Nutella?

- Oops. Hi hi hi. Păi să vezi cum a fost. Mă plimbam pe masa din bucătărie.

- Ce făceai?!! În fine, zi.

- Aşa. Mă plimbam pe masă. Şi ...şi ... s-a pornit un vânt mare. Exact aşa a fost. A venit o pală de vânt, a deschis geamul. Şi apoi...aaa... apoi a intrat o libelulă mare. Cât mâna ta să tot fi fost. Şi era aşa cu verde, mult verde. Şi cu picăţele mov pe burtă. M-am luat la trântă cu ea. Şi când nu eram atent mi-a aruncat piper şi m-a făcut să strănuţ. Şi apoi m-a îmbrânţit, de-am căzut cu lăbuţili în sendivişuri.

Eu cred tot ce spune Pisicu’ şi, după mine, poate să se urce şi pe pereţi. Dar de data asta, Mum a asistat la toată scena şi tot ea a cerut identificarea vinovatului. Am vrut să fac o demonstraţie de autoritate şi am zis să-i dau lu’ Pisicu’ pedeapsa de gradu trei la pisici. Adică am luat o felie de şuncă de Praga de pe farfurie şi, prefecându-mă nervoasă, i-am trecut-o lu’ Pisicu’ peste mustăţi, cu aparenţa unei pliciuiri. Pisicu’, însă, a prins-o din zbor, a molfăit un colţişor, de poftă. Apoi a fugit repede să spargă o vază. Poate, poate arunc şi cu nişte kaizer după el.

La Antipa

A venit primăvara, au înmugurit pomii, eu mă plimb pe coridoarele muzeelor. Pentru că îmi plac animalele mult (mai ales cele moarte şi împăiate) m-am dus la Muzeul Grigore Antipa unde e o expoziţie cu dinozauri, Dinozaurii din Argentina – Uriaşii Patagoniei. Expoziţia a început în decembrie 2007 şi se va încheia în iunie 2008. Era plin muzeul de copii care până să sară supraveghetoarele de pe scaun, mai mângâiau dinozaurii pe botic, mai dădeau un bobârnac unui os şi fugeau încântaţi ca de-o mare ghiduşie. Mie cel mai mult mi-a plăcut de Carnotaurus, dinozaurul cu corniţe. Cică era cel mai feroce prădător şi făcea prăpăd prin Patagonia, dar mie mi s-a părut un caraghios cu corniţele lui şi cu mânuţele nedezvoltate. Oare îl căutau ceilalţi dinozauri în corniţe? Oricum, expoziţia merită văzută. E şi un panou mare cu un filmuleţ cu un dinozaur între ferigi, pare foarte real, se zguduie camera cu tine când păşeşte Dino.

În restul muzeului, aceleaşi exponate pe care le ştim de zeci de ani, cu blana parcă mai prăfuită, mâncată şi despicată pe alocuri. Cu nasuri de plastilină şi cu priviri înduioşătoare în ochii de sticlă. Unele păreau triste din cauza numelor date de descoperitori. De exemplu, Penelope Obscura. Sau raţa mascată şi raţa moţată. Practic dacă le dai accesoriile jos, rămân şi ele nişte raţe ca toate celelalte. Sau cochlearius cochlearis, o pasăre simpatică, dar care, după nume, poate fi uşor luată drept strămoaşa cocalarului de Bucureşti. Am văzut şi un motociclist, care stătea în genunchi pe motociletă. Nu era împăiat, nici în formol pus, era chiar foarte viu şi executa aceste giumbuşlucuri în plin trafic pe Kiseleff.

Cand eram mică, ai mei mă duceau tot timpul la Antipa. Mai merg şi acum din când în când, însă, în afară de expoziţiile astea pasagere, lucrurile par să nu se schimbe deloc. N-ar fi frumos să se organizeze expediţii şi să se întoarcă cercetătorii români cu melci de peşteră nemaivăzuţi, iar apoi că ne înghesuim toţi să-i analizăm în acvarii? Între timp, aş vrea să ajung la muzeul ăsta.

Into the blue

Pisicu’ s-a plictisit de conservele de ton şi sardele şi a început să viseze la alţi peşti.

Aseară m-a întrebat: „Auzi, da’ ce feluri de peşti mai există pe lumea asta?”

„Păi, am zis eu, există peşti cu mustăţi, peşti cu ţepi, peşti cu dinţi, peşti mari şi peşti mici.”

„Hmm, foarte interesant. Şi unde trăiesc? Se poate ajunge uşor la ei?”

„Peştii cu mustăţi, de exemplu, trăiesc la Cora, în acvariu. I-am văzut eu cu ochii mei. Şi mai erau la Cora şi nişte oameni care băteau cu degetul în acvariu de le veniseră la mustăcioşi toţi nervii şi dădeau cu cozile în pereţii acvariului, să-l trântească şi să termine o dată cu viaţa asta.”

Şi ca să nu mai zică lumea că sunt o ignorantă şi-l ţin şi pe Pisicu’ în întuneric, ne-am uitat la un documentar BBC, The blue planet – Sea life.

Apoi, noaptea, Pisicu’ a visat că era delfin şi înota într-o apă albastră şi frumoasă, spinteca bancuri imense de peşti, se învârtea printre ei şi-i mâna în ce parte vroia. A zis că trebuie să fi mâncat peste un kil de peşte de toate tipurile în noaptea aia.

A mai visat şi că a fost la o petrecere cu meduze. Apa era întunecată, iar în jurul lui pluteau meduze fosforescente, meduze ca nişte voaluri, meduze care împrăştiau prin toată apa fâşii diafane. Unele erau colorate, iar una semănă cu un stroboscop. Şi totul arăta ca o cameră cu lasere şi lumini.

În ciuda visului, Pisicu’ n-ar fi prea încântat de scuba diving, fiindu-i frică să se ude chiar şi pe vârfurile lăbuţelor. Aşa că m-am gândit să-i iau un carusel cu lumini. Să stăm amândoi la noi în cameră pe jos, să stingem lumina, să pornim caruselul şi să ne uitam pe tavan cum danseză luminiţele. Şi să ne închipuim că suntem în ocean.

Si o melodie:

Concerte

Am auzit aseară la ştiri că or să vină Judas Priest la B'estfest. Şi m-aş duce aşa un pic. La Iron Maiden, pe 4 august, m-aş duce un pic mai mult. Da nu ştiu nici măcar dacă mai sunt bilete. Sau dacă mai sunt, cred ca au mai rămas doar cele de pe gazon B. M-am săturat să tot fiu „a gazon B person”. Că nu mai avansez si eu o dată! Şi cine ştie ce-o să se mai întâmple până pe 4 august. Poate o să fiu bolnavă, sau la închisoare, sau plecată la vânătoare.

Plus că nu mai sunt nici eu young and wild ca altădată. Nu mai suport să tot fiu victimă colaterală pe la concerte, să-mi iau capete în gură şi coate în spate, deşi încerc să-mi aleg de fiecare dată cel mai ferit şi sigur loc posibil.

Şi mai există un mic impediment: eu n-am tricou de rocker. Adică am nişte tricouri vechi şi murdare pe acasă, chiar foarte multe, pentru că eu aşa umblu îmbrăcată şi în viaţa de zi cu zi, dar nici unul dintre ele nu e negru şi imprimat cu capete de morţi sau pentagrame. Pentru concertul cu Iron Maiden, mi-aş lua un tricou cu Negură Bunget. Eu n-am ascultat în viaţa mea Negură, dar am auzit că ăştia ar fi cea mai dură formaţie ever. Şi vreau ca prin osmoză cu tricoul să devin şi eu foarte dură. Şi o să-mi scriu cu markerul negru pe obrazul drept IRN, şi pe stângul MDN. Sau invers, că românii sunt setaţi să citească totul de la stânga la dreapta.

A patra problemă, dar cea mai importantă, e că sunt cam snoabă şi mă duc doar la concerte cu formaţii consacrate şi foarte cool. Iar Iron Maiden ăştia n-au câştigat nimic la Mamaia. Nici anul trecut, nici acum doi ani. Iar la Eurovision, cred că nici de preselecţii n-au reuşit să treacă, de nu i-am văzut eu pe scenă. Ca să salveze totuşi concertul ar putea să facă şi ei un duet, că duetele sunt cel mai frumos lucru de pe pământul ăsta. Voi cu cine i-aţi vedea interpretând? Eu mă gândesc la Celine Dion pentru turneul internaţional, şi la Nico pentru România. Da să cânte o pesă aşa frumoasă, de dragoste să fie, să ne ungă pe toţi la suflet.

Drinocratia

Turambar, meşter lepşar, şi-a mai adăugat o creaţie în portofoliu: dictatura în Mizil. Eu am primit-o pe filiera Oceania. Şi zice aşa: „Să spunem că aţi avea acest magnific oraş pe mâna dumneavoastră. Să presupunem că e al vostru, cu blocuri, cu coteţe, cu nutreţe, târgoveţi şi târgoveţe. Ca într-un roman ieftin sud-american, sunteţi dictatorul absolut, care taie, spânzură, râgâie şi năduşeşte copios pe tarlaua feudală. De acum până hăt, departe, până vă îngroapă nepoţii de iubire şi de moştenire. În acest răstimp, ce aţi face dacă aţi avea puteri absolute?
Deci: Ce aţi face dacă aţi fi dictatoare sau dictator de Mizil?”

Asta-i o leapşă grea, pentru că Mizilul se învecinează cu podgoriile de la Pietroasele şi Tohani, şi tot la Mizil se fabrică tancuri. Combinaţia e periculoasă, deci leapşa trebuie tratată cu mănuşi.

Dacă aş fi eu dictatoare de orişice fel de orăşel mititel, în primul şi în rând aş da poruncă să fie sterilizate toate animalele de casă + animalele rătăcitoare. Da, ştiu, am şi eu o obsesie. Şi chiar am o gândire de mic Hitler. Dacă mai e cineva care n-a aflat până acum, Hitler a fost o parte din viaţă vegetarian, a comandat campanii pentru drepturile animalelor şi campanii anti-fumat.
Apoi aş construi pentru căţeii şi pisicile maidaneze mici complexe rezidenţiale de lux.

Pe oameni i-aş pune să planteze toată ziua copăcei şi flori şi tufişuri, să transformăm oraşul într-un paradis verde. Aş interzice mersul cu maşina. Locul e mic, se poate circula lejer doar cu bicicleta. Transpoturile care necesită totuşi maşina se vor face doar cu autorizaţie specială.
Va fi interzisă achiziţionarea de obiecte din plastic. Numai lemn.
Privitul la TV va fi restricţionat la 2 ore pe zi. Obligatoriu se citesc poveşti la copii zilnic.
Dimineaţa, se vor face plimbări de jumătate de oră. Seara - o oră de joacă cu pisicile şi căţeii din complexurile rezidenţiale.

Ca dictatoare, mă voi îmbrăca în togă purpurie, iar în picioare voi purta flip flopşi de plastic auriu. Pe cap o să port în loc de lauri, o coroniţă de margarete. Iarna o să mă acopăr cu o hlamidă garnisită cu blăniţă de hermeline şi zibeline artificiale. Echipată aşa, voi bântui toată ziua prin oraş, cu coroniţa strâmbă şi împiedicându-mă în flip flopşi, să supraveghez treburile urbei.

Şi, cel mai important, o să construiesc în centrul oraşului un palat poleit cu aur, cu grădini sălbatice şi japoneze, cu izvoare şi heleştee săpate de sclavi. Totul doar pentru mine şi acoliţii mei, Căţelu’ şi Pisicu’. Ca să păstrez aparenţele lungii tradiţii dictatoriale de opulenţă şi desfrâu, mă voi preface că organizez în fiecare seară petreceri şi orgii. De fapt, eu plus camarila formată din Pisicu’ şi Căţelu’ vom sta închişi în palat şi vom juca scrabble şi remy pe steluţe din hârtie glasată. Şi, pentru că idolul nostru e Mobutu Sese Seko, Pisicu’ se va vopsi cu buline maro, să creadă lumea că avem şi noi leopard.

Leapşa merge mai departe la Nenea Cosmos şi la Smilla. Poate au chef de-o dictatură.