Copii, bunici, incest

Zilele trecute mi-am adus aminte de o carte pe care am citit-o în timpul liceului. Genul de carte al cărei subiect nu ţi-l mai aminteşti, nu ştii cum le chema pe personaje, dar senzaţia pe care ţi-a lăsat-o a fost indelibilă şi simţi şi acum ce-ai simţit când ai citit-o prima oară. Nu mai ţineam minte nici cine a scris cartea, nici cum se numea. Singurele cuvinte care îmi stăruiau în minte erau: incest, bunică, pedofilie, muci, promiscuitate, masturbare, mizerie. Totul învăluit într-o uimitoare inocenţă şi poezie care te umplu de tristeţe şi te emoţionează până la lacrimi (cred că am şi plâns când am citit-o). Vocea naratorială se confundă cu cea a unui băieţel de un an, doi, care face parte dintr-o familie cu mulţi copii, toţi jerpeliţi, mucoşi. Cu un tată beţivan depravat şi o mamă care toarnă în fiecare an câte un copil. Cea care avea grijă de copii era bunica. Am citit cartea în franceză şi atunci am învăţat ce înseamnă „chatouiller”: bebeluşul mergea de-a buşelea prin bucătărie, se învârtea printre picioarele bunicii şi îi gâdila gleznele elefantine.

Am încercat vreo două zile să-mi aduc aminte cum se numea cartea asta, am făcut tot felul de căutări idioate pe net, cu aşa nişte cuvinte de referinţă am dat peste site-uri care numai despre cărţi nu erau şi sigur o să fiu menţionată pe nişte bloguri la categoria căutări de tot râsul. În fine, cu ocazia asta am dat peste o altă carte, "Flowers in the attic", tot cu copii, bunici şi incest. Patru fraţi închişi în podul unei case fabuloase de o bunică inumană, obsedată de păcate. Trei ani de izolare în care îndură pedepsele şi torturile bunicii fără să-şi piardă o clipă candoarea: îşi inventează jocuri, se alină unul pe altul şi cresc plante la lumina lucarnelor. Am găsit varianta audio pe un torrent, am ascultat-o şi e foarte frumoasă. E aşa bine să-ţi citească cineva cu intonaţie, deja mă plictisisem de vocea liniară din capul meu. Eu şi în gând vorbesc tot încet şi cu prune în gură, de nu înţeleg nimic.

Într-o dimineaţă m-am trezit cu titlul primei cărţi de care am povestit în minte. Noaptea e un sfetnic bun, iar eu ţin minte totuşi unele lucruri, doar că îmi ia mai multe zile până le reactivez (dacă ar înţelege şi ăştia la serviciu că nu-s proastă chiar rău de tot, doar mai înceată...). Cartea se numeşte „Une saison dans la vie d’Emmanuel” şi n-am găsit-o pe net şi nici la Institut nu o au. Deci rămân doar cu amintirea a ce am citit demult. Poate e mai bine aşa.

Am pus putin din "Flowers in the attic" pe trilu. Dacă vrea cineva să asculte, pot să uploadez si restul capitolelor.

Un peste doar pentru mine

M-am hotărât să mănânc un peşte. S-a sacrificat Domnu’ Iisus pentru mine, poate ş-un peşte să se jertfească pentru Drina. Îl imolez pe altarul din nordul casei cu o lovitură scurtă, dar precisă de pumnal şi sărbătoresc cum se cuvine minunea învierii.
Am dat sforă în ţară despre intenţiile mele acum câteva zile şi toţi peştii, cum au auzit, au fugit, care sub un coral, care sub butuci aduşi de ape sau sub mormane de alge. A trebuit să bată Triton cu furca în pământ ca să-i adune pe toţi pe-un tăpşan subacvatic.
„Ce ne facem? Unu dintre trebuie să se sacrifice. Aşa ne-a fost înţelegerea, Drina are voie o dată pe an să-l mănânce pe unul dintre voi. Nu se oferă nimeni? Nu e nici un curajos care să se arunce înainte, cu pieptul dezgolit, în furculiţa căpcăuniţei?”
Nici un răspuns, toţi peştii tremurau şi tăceau mâlc. Unii mai bătrâni s-au şi scăpat pe ei de frică, de s-a tulburat apa în jur.
„Eu, eu vreau să mor”, a ieşit un peşte mic în faţă ţipând din toate branhiile. Purta pe cap, în stil ninja, o banderolă de alge.
„Taci din gură!” l-a tras o ştiucă urâţică, cu toţi dinţii pe dinafară, în spatele ei. „Numai eu ştiu cât m-am chinuit cu tine să te fac din mormoloc peşte şi acuma să-mi faci una ca asta. Potoleşte-te. Poţi să ieşi din lac sâmbătă, să te duci la vulcan cu tâmpitu de văru-tău, poţi să fumezi alge halucinogene sau să faci bungee jumping în Groapa Marianelor, dar să te bagi singur în furculiţă nu permit!”
„Ok. Nimeni? Nu vreţi să predaţi pe nimeni? Votăm?” a întrebat Triton.
Şi au început peştii să tremure mai abitir, le cădeau solzii de pe ei de stres, le stăteau ochii să explodeze. Şi de la atâta tremur s-a format un val, care s-a unit cu alt val şi tot aşa până s-a format un val uriaş care putea să inunde toată Asia de Sud şi să omoare o groază de oameni. Numai din cauză c-am vrut Io să mănânc un peştişor. Noroc cu Triton care şi-a învârtit furca de câteva ori, a prins valul şi l-a stăvilit. Oricum, după faza asta m-am lăsat păgubaşă şi las peştii în plata Domnului să facă ce-or vrea.

CocoNelly

Eu n-am nimic de spus, vroiam doar sa va arat ca exista oameni mai nebuni decat mine.

Ia uitati aici:

Ce-am mai facut noi

Pisicu a făcut baie cu ocazia Sfintei Sărbători a Paştelui, şi-a pus zgărdiţă bio anti-purici, îmbibată în esenţe ierboase. Acum miroase a mentă de la o poştă. Tot cu ocazia asta ne-am dat şi noi seama ca la origine are gulerul alb, nu crem.

Căţelul s-a tuns foarte scurt şi se vede clar că sub blăniţă are pielea roz cu buline gri. Eu cu Pisicu ne-am prăpădit de râs când am observat chestia asta.

Pisicu: Dude, you look like a pig!

Căţelu: Băi tufă, băi mentosană, scuteşte-mă.

În rest, ne-am luat multe jucării. Pisicu s-a simţit mereu mai mic şi mai amărât decât Căţelu şi tot bătea apropouri „Aoleu, ce singur sunt şi ce mă plictisesc”. Până la urmă a ajuns să mă roage direct „Ia bă şi mie o broască. Una mică verde.” I-am luat una de pluş.

I-am luat şi un şoarece făcut din blană de iepure, da’ nu ştie să se joace cu el, doar îi smulge ghemotoace şi le împrăştie prin casă.

Am mai furat de la aniversarea unui copil de un an un coif de carton. Ăsta îi place: îl târăşte prin casă de elastic şi-l auncă în sus.

În casa cuiva am văzut un pămătuf de praf făcut din pene roz. Mă aşteptam să sară de pe undeva şi vreo menajeră sexy îmbrăcată în uniformă cu fustă scurtă şi bonetă albă. N-a apărut nimeni, aşa că am smuls patru pene roz din pămătuf. Îi plac şi astea lu Pisicu. Le arunc de la înălţimea mea suverană şi Pisicu sare după toate patru în acelaşi timp. În aer execută un şurub plus un flic flac cu aterizare pe două lăbuţe, cu cel puţin două pene în gură. Dacă îl învăţ să facă şi o rostogolire cu revenire în reverenţă pentru public, pot să-l trimit în turneu cu circul.

Mi-am verificat contul de pe lastfm şi cineva a ascultat The Editors – Racing Rats de 108 ori. Pisicu a fost. Îşi pune melodia asta pe repeat şi visează cu ochii deschişi cum se amestecă printre şobolani duduind de grăsime şi aleargă toţi către victorie.

Eu ascult Anouk zilele astea. A scos un album nou în noiembrie, da’ io n-am ştiut până acum. Şi mă gândesc de ce apare Angelina Jolie în topurile alea stupide de prin reviste ca cea mai frumoasă femeie din lume. Că nu e. Anouk e mai frumoasă şi are o mână întreagă tatuată, nu ca Angelina doar nişte chichineţe de tatuaje.

Intrebari

Întrebare din Serai de-acum o mie de ani: Cum arată zilele şi noţile voastre?

Zilele mele sunt ca o bancă poziţionată într-o intersecţie. Stau pe ea cuminte, nu mă vede şi nu mă bagă nimeni în seamă, în schimb eu observ cam tot ce se perindă prin faţa mea. Şi ţin minte doar lucruri mărunte, niciodată chestii folositoare. În ultimele zile am văzut: un porumbel care ciugulea dintr-o pâine întreagă scăpată de cineva pe jos, un căţel care dormea într-o scorbură, pe Jean Lorin mâncând în metrou.

Nopţile îmi sunt ca un teren de joacă. Uneori, când băncile din părculeţul dintre blocuri nu sunt ocupate de tot felul de indivizi, îl duc pe Căţelu pe la 12 noaptea să îl dau în roată. Apoi, cât mă aşteaptă el ameţit pe nisip, eu mă dau în leagăn. De la leagăn mi se imprimă o oscilaţie pe creier şi am un somn agitat. Îl enervez pe Pisicu (normal), se supără şi mă muşcă. Şi uite aşa ne batem ca proştii în somn.

Mai am şi nopţi cocon, în care mă ghemuiesc cu faţa în pernă şi cu mâinile încrucişate sub mine, fiecare palmă pe umărul opus. Mă trezesc dimineaţa cu ele amorţite şi nu pot să le mişc de durere. O jumătate de oră îmi furnică sângele şi încerc să omor gândacii de sub piele mai ceva ca un drogat în sevraj.

Întrebare de la Gramo: 5 calităţi care îţi câştigă respectul (câştigă, nu impun).

1. responsabilitatea: oamenii care se ţin de treabă, serioşi, pe care n-ai niciodată cu ce să-i prinzi pentru că îşi fac treaba cum trebuie
2. modestia: oamenii care ştiu că sunt deştepţi, buni etc., dar îşi dau seama că tot mai au multe de învăţat
3. încrederea în sine: oamenii care se cunosc pe sine, care ştiu ce vor şi ce pot.
4. empatia: oamenii care sunt atenţi la ce se întâmplă în jurul lor şi-i înţeleg pe ceilalţi. Cei care nu sunt atât de pătrunşi de ei înşişi încât să uite că mai există şi alte fiinţe.
5. hotărârea: să fii gata să treci peste o groază de obstacole ca să îndeplineşti un lucru pe care ţi l-ai propus

Yeap, frumoase calităţi, care mie îmi lipsesc cu desăvârşire.

Aş fi curioasă ce-ar avea de povestit Oceania despre calitati, zile si nopti.

Doua intamplari ciudate cu niste catei

De-a lungul vieţii m-au muşcat mai mulţi câini. Niciodată grav, acum sunt destul de întreagă încât să raportez cele mai recente două atacuri.

Primul s-a petrecut în toamna lui 2007, în Parcul IOR. Ieşisem la alergat, fără Căţelu, care se întâmpla să fie la ţară, la un parastas. M-am îmbrăcat într-o pereche de pantaloni foarte largă, care la fiecare pas flutura pe lângă mine. Cam toţi câinii pe lângă care am trecut, de la maidanezi la păpuşele de apartament cu funde în păr, de la dulăi la chihuahua, absolut toţi m-au lătrat. Doar un câine apatic, abulic sau grav bolnav ar fi rămas indiferent la perindarea pantalonilor ălora prin faţa lui.

Da’ pe un maidanez l-am scos rău de tot din sărite. L-am văzut cum se uită la mine de la vreo suta de metri. Apoi se ridică şi porneşte furibund, cu ochii fixaţi pe pantaloni. Deşi alergasem deja o tură de parc, trebuie să fi avut rinichii plini de energie, pentru că nu mi-a fost teamă câtuşi de puţin. M-am oprit şi l-am aşteptat. Căţelul deja băgase în viteza a cincea, urechile lipite de cap pentru formă aerodinamică, gura întredeschisă. S-a aruncat direct pe pantalonii mei, i-a prins, a descris o curbă prin aer şi a rămas cu o bucată de material în bot. N-am fost în stare să zic decât „Ce-ai, bă?? Eşti nebun??”. O clipă a rămas şi el uluit, apoi a plecat mai departe la treburile lui. Mai târziu am înţeles că patrupedul era de la Poliţia Modei şi a vrut să mă pedepsească pentru un mare ne faux pas în modă. Avea un înalt simţ estetic şi n-a suportat oroarea, sacrilegiul pe care l-am comis când am luat nădragii ăia pe mine. Nici măcar nu i-am mai dat lu Mamaie să-i peticească. Mi-a făcut un bine când i-a sfâşiat şi m-a lăsat fără ei.

A doua întâmplare s-a petrecut într-o librărie, unde un căţel angajat să facă relcamă la nişte produse m-a alergat prin tot magazinul. Era un căţel dintr-ăla de burete, cu un om înăuntru. Ăştia şi iepuraşii sunt tare drăguţi. De exemplu, să fii sticluţă sau gogoaşă mi se pare foarte trist. Verişorul meu a lucrat ca iepuraş acum câţiva ani, în Mall-ul din Vitan. Povestea că arabii aveau ceva special pentru el. Vitan-ul e pentru arabi cam ce e Colentina pentru chinezi. Ţin mult la el şi au tot felul de afaceri pe aici. La un moment dat aveam trei familii de arabi în bloc, acum a rămas doar una. În fine, povestea văru-meu, că arabii ăştia mici veneau mereu să se joace cu el la Mall şi îl înconjurau ca un trib, unii îl trăgeau de codiţă, alţii săreau să-i smulgă urechile, unii vroiau să-l împungă cu capul în burtă. Înăuntru costumului de iepuraş, e foarte cald, cam 50 de grade, stors de vlagă, chinuit, când mamele nu erau atente, văru-meu îi mai trăgea şi el pe copchilaşi de urechi, le dădea câte o scatoalcă. Am făcut paranteza asta ca să înţelegeţi cum se simt animalele de promoteri.

În librăria de care povesteam mai sus m-am dus într-o dimineaţă, când era cam goală. Şi pe căţelu ăsta n-avea cine să-l chinuie şi se cam plictisise. A început să-mi facă semne cu lăbuţele, să se învârtă, să danseze. La început am zâmbit, m-am simţit cam ca la Disney. Apoi a început să se sară pe după rafturi, să mă sperie. „Ha!!” – lăbuţele de burete ridicate ameninţător deasupra capului. Mă mutam la alt raft, el venea tiptil prin spatele meu. Cum înfăşoară hoţii de cai, copitele cailor în cârpe, aşa îi înfăşurase şi corporaţia picioarele căţelului în burete, să se apropie pâş pâş de clienţi, să se insinueze în sufletul lor. Deodată mă trezem trasă de păr, gâdilată ... chestii d’astea de căţei. Vreo doi oameni rătăciţi prin librărie se uitau la noi şi râdeau. Li se părea că mă hârjonesc parte în parte şi râd cu căţelul. Eu de fapt fierbeam şi mă gândeam că aş vrea să-i bag pe gât o enciclopedie Larousse, apoi să-l trântesc peste masa din centru, să-l îngrop în ultimele apariţii editoriale. L-am văzut luat de ecarisaj, dus la un adăpost mizer, în aceaşi cameră cu alte zeci de căţei nervoşi care îi smulg bucăţi de burete din costum sau îl dezbracă de tot şi-şi fac culcuş din el.

Cam astea au fost cele două întâmplări ciudate cu nişte căţei în miezul zilei. A ajuns cineva până aici cu cititul? Ok. S-a terminat. Ai scapat.

8 lucruri despre mine

Acum optsprezece posturi, Smilla mi-a dat o leapşă: spune opt lucruri aleatorii despre tine şi dă leapşa mai departe la opt prieteni.

Iată opt lucruri senzaţionale despre Eu:

- La 14 ani, înainte de examenul de admitere la liceu, timp de două săptămâni am băut zi de zi câte 8 litri de apă. Dintr-aia de la chiuvetă, cu metale nepreţioase în ea. Nu mai ştiu exact de ce. La un moment dat ţineam sticla de plastic la gură, apa îmi curgea înapoi pe nas, dar tot nu mă lăsam. Ai mei ştiau, dar n-au zis nimic, precauţi să nu mă streseze şi mai tare înainte de examen. După ce-am intrat la liceu, obiceiul a încetat brusc.

- Am citit primul volum din Moromeţii de 6 ori. Pe al doilea doar de două ori. Replica favorită: “Ei, acuma ce-ai rămas cu capul între urechi?! se miră Moromete, călcând încet printre crăcile salcâmului. Desfă caii şi bagă-i în grajd...”

- Cea mai complexă mâncare pe care ştiu să o gătesc este omleta (aia simplă)

- Dacă ar fi să fiu pusă în faţa morţii şi ar trebui să aleg dintre mai multe tipuri de moarte violentă, aş vrea să fiu ucisă de un animal sălbatic. E cel mai corect. În ordinea preferinţelor: panteră, tigru, urs. Fără lupi, cause they’re messy eaters şi merg direct la viscere. Ficatul pentru şeful haitei.

- Într-o vară am stat trei luni singură la ţară. Am avut grijă de găini, am mâncat doi caişi, doi meri (adică rodul lor), am udat roşiile, am săpat etc.

- Odată era să mor înecată. Nu în apă, ci într-o chestie mult mai nasoală.

- Bastoanele mi se par creepy. Ăsta, de exemplu, îmi dă fiori pe şira spinării.

- În viaţa de zi cu zi vorbesc extrem de puţin. Lumea crede că sunt ori retardată, ori enigmatică, ori veşnic supărată.


Ca să vedeţi până unde poate merge sinceritatea pe un blog. De, dacă nu mă cunoaşte nimeni şi nici n-am spus nimănui apropiat de blog :).

Leapşa ar trebui dată mai departe la opt prieteni. Eu n-am opt cititori constanti cu totul, deci ar fi cam greu să respect chestia asta. Aşa că vă rog mult, dacă totusi citiţi şi vă face cu ochiul, să vă serviţi.

Maybe love isn't something that happens to you

„Maybe true love is a decision. You know, a decision to take a chance with somebody. To give to somebody. Without worrying wether they'll give anything back. Or if they're gonna hurt you, or if they really are the one. Maybe love isn't something that happens to you. Maybe it's something you have to choose.” Aşa zice Brittany Murphy în „Love and Other Disasters”, un film în care apare jumătate din timp dezbrăcată, iar în cealaltă jumătate e îmbrăcată foarte frumos pentru că joacă rolul unei fete angajate la Vogue UK. Cum Brittany este foarte plăcută ochilor mei, m-a încântat şi filmul. Doar pe alocuri m-am dedat invidiei şi ochii-mi verzi s-au băltit şi s-au tulburat mai ceva ca apele unui heleşteu plin de mătasea broştei. În rest, am sorbit o groază de învăţăminte de pe buzele lui Brittany (Jacks în film). Cea mai importantă e cea din citatul de mai sus: dragostea nu te fulgeră, nu pică din cer, trebuie să o cauţi tu. Când mă gândesc ce m-a minţit şi m-a prostit Rebreanu! Am citit “Adam şi Eva” la o vârstă fragedă, când căutam în cărţi adevăruri. Mi s-a împuiat capul cu existenţa sufletului pereche pe care îl recunoşti de la o poştă şi cu iubirea care te păleşte deodată. Am crezut tot ce scria în cartea aia. Dacă îl văd vreodată pe Rebreanu ăsta pe stradă, cred că-i dau cu umbrela în cap for ruining my youth and making me looking for nothing când iubirea vieţii mele putea să fie practic şi colegul de la C – chiar dacă nu-mi plăcea de el, puteam să mă străduiesc şi eu umpic!

Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu e logic şi că, într-o lume cu miliarde de oameni, teoria cu aleşii meniţi unul altuia ar fi cam greu de pus în practică. Ar trebui să ne grupeze Dumnezeu pe perechi zonale, ca să crească şansele de întâlnire. Dacă ar vrea să facă o glumă proastă ne-ar încurca şi ne-ar distribui aiurea, aborigen din Australia cu suedez.

Am fost convinsă cândva că, dacă jumătatea mea e, de exemplu, un membru al comunităţii eskimose din România, o să fiu în stare să-l urmez până la capătul lumii, în Alaska, să vânez balene cu el, să port haine din piele de focă, să mânânc carne crudă de ren şi în zilele de sărbătoare caltaboş de elan.

Am crescut cu obişnuinţa simetriilor şi potrivelilor perfecte: şosete de aceeaşi culoare, puzzeluri, şi reflexii în oglindă. Dar acum am înţeles: suntem o lume de desperecheaţi şi fiecare poate să trăiască liniştit în emisfera lui, fără să se simtă ca o jumătate suspendată într-un copac, în aşteptarea completării. N-o să vină nimeni să se lipească de el cu un click metalic.Thank you, Brittany, for opening my eyes!

Şi o melodie frumoasă, dar cam mincinoasă:

Minunatu de Pisicu

Câteodată stau şi mă uit la Pisicu şi mă minunez ce creatură minunată mai e. Aseară dormea şi arăta ca un îngeraş. Mă tot miram ce botic roz are Pisicu şi cum pernuţele i se fac fine şi curate când plouă afară (apa de ploaie, chiar şi din băltoace, face bine la ten). Vai, dar ce blăniţă albă şi ce urechiuşe ca două peticuţe triunghiulare de velur crem. Şi cum i se zbat genele ca doi fluturaşi când visează. Ce măiastru s-a arătat Dumnezeu când l-a făcut pe Pisicu! Da’ ce-o fi în capu’ lu Pisicu? Cum o gândi el? Poc. Îi dau un bobârnac în cap.

- Ţe-ai bă de dai... tresare Pisicu supărat.

- Nica’. Culcă-te la loc.

- Nu mai poţ. Activitatea mea cerebrală intrase pe linia unui somn profund, iar tu mi-ai perturbat-o. Uff... Şi mi-e cam foame. Aş mânca o friptură stroganoff. Se bate cu lăbuţele pe burtă.

- Da, da, vezi să nu. O conservă dietetică pentru pisici sensibile nu vrei? Sau nişte pui slab cu legume?

- Hiii. Oftează. Apoi cască şi se întoarce pe partea cealaltă. Mi-a venit somnicu la loc. Hai paaaa.

Eco-something

Mi-am luat Tabu, ediţia special eco cu gentuţă ecologică eco-chic, nu ca sacoşele alea de pe timpuri, din material negru, sau cusute pe acasă, very eco-ugly. În revistă, apar şi nişte designeriţe, invitate să creeze hăinuţe şi accesorii eco. Din ce le-a povestit Irina Marinescu, redactorii Tabu au considerat semnificativă această declaraţie şi au trecut-o mare sub poza respectivei: „Încerc să gândesc eco mai ales când sunt la volan şi mă enervează oamenii care aruncă ambalaje din maşină, e foarte deranjant să vezi cum zboară o pungă în faţa ta.” Ha? Şi dacă arunci punga la gunoi eşti ecologist??? Eu credeam că dacă cineva lasă să cadă din mers amabalaje direct pe asfalt se numeşte că este nesimţit, nu că distruge planeta. Sau se presupune că cei care n-aruncă pungi din maşină le duc sigur la reciclat? Dacă merg pe acelaşi fir, gest neecologic e mai degrabă când îi cade cuiva guma de mestecat din gură direct pe trotuar, se lipeşte de lăbuţele unui căţel sau de balerinii unei fete şi putem zice că vatămă fauna locală.

Faptă ecologică bună de revistă glossy ar fi, de exemplu, să mă spăl voit cu apă rece şi să spun că de fapt fac duşuri scoţiene pentru o fermitate crescută a pielii. Wouldn’t I be like... sooo eco-coool?

Milica, pisica de la tara

Musical

Coloană sonoră recomandată:

Aseară ascultam melodiile din Notre Dame de Paris (musical) şi când am ajuns la „Le temps des cathedrales” mi-a apărut brusc în minte imaginea Preafericitului Daniel cântând melodia asta cu patos. Am mai asculta-o încă o dată, şi încă o dată şi, de fiecare dată, n-am putut scăpa de imaginea cu Preafericitul. În 98’, când a scris versurile pentru melodia asta, Plamondon, trebuie să fi avut o viziune, căci prea se potriveşte totul de minune cu ce se întâmplă zilele astea pe la noi. Parcă îl şi văd pe Daniel dansând, cu mantia de mătase albă grecească vălurindu-se în ritm de clopote şi epitrahilul fluturându-i pe spate, în timp ce cântă „Il est venu le temps des cathedrals / Le monde est entré / Dans un nouveau millénaire / L'homme a voulu monter vers les étoiles / Écrire son histoire / Dans le verre ou dans la pierre”. Scena se sfârşeşte apoteotic cu un stol de arhierei ridicându-l pe braţe pe Patriarh. Aplauze frenetice.

Melodia asta ar trebui să fie Number 1 în Top 20 Radio Trinitas

N-aş vrea să fiu acuzată de blasfemie şi anatemizată. Nu pentru că aş fi o credincioasă ferventă, dar vreau să aparţin totuşi de o biserică şi să beneficiez de slujbă la înmormântare. Şi dacă ar fi să aleg dintre mai multe biserici, tot la cea ortodoxă m-aş întoarce. Cause I’m a fool for old rituals. Şi pentru că fumul de tămâie, toaca şi muzica bisericească bizantină sunt trei dintre lucrurile mele preferate.

Diferiti

Trăim într-o lume care ne vrea pe toţi la fel: sănătoşi, muncitori, descurcăreţi. Cine nu ţine pasul e un inadaptat. Pentru oamenii cu nevoi speciale recunoscute, categorisite şi notate cu grade, există legi care teoretic îi ajută să se integreze şi să ducă o viaţă normală. Numai că există şi oameni cu „defecte” care nu se văd, dar care îi fac la fel de neajutoraţi ca pe un beteag de un picior. Şi ţin totul îngropat adânc sub straturi de suflet, măşti cu zâmbete şi scuze de zăpăceală. Pentru că nimeni nu construieşte piste de intrare în magazine pentru handicapaţii emoţional sau împingătoare pentru claustrofobii care se opresc în gura de metrou. Cine nu face parte din majoritate, n-are nici o şansă să ducă o viaţă uşoară. Nu eşti competitiv, nu eşti productiv, atent şi spontan, e rău. Pentru tine. Nimănui nu-i pasă de diferenţe, regulile lumii sunt făcute pentru majoritate, iar restul „defecţilor” şi „vicioşilor” trebuie ori să se adapteze, ori să trăiască în tăcere şi să se târască prin viaţă cum pot şi ei. Oricum fără prea mult succes. Dacă degetele-ţi nu suportă tastatura şi word-ul nu e decât „cuvânt” în engleză, eşti pierdut. Poştaşii nu mai cară demult scrisori cu caligrafie frumoasă şi hârtie parfumată cu lavanda bunicii. Felicitări de Crăciun trimit doar bătrânii de-o curtoazie depăşită. Fumezi?!!! Nu se face aşa ceva!!! Eşti depresiv şi vrei să te lase toată lumea în pace să-ţi vezi de melancoliile şi frământările tale. Nu se poate! Te ia societatea şi te îndreaptă şi cu menghina de e nevoie. Te bagă într-o fecioară de fier făcută din pastiluţe pentru schizofrenie, pentru delirium şi până nu-ţi schimbă chimia creierului şi nu declari că eşti fericit, nu te lasă în pace. Eşti tăcut? Ce naiba, oamenii vor să te vadă vorbăreţ şi vesel. Pune-ţi un zâmbet repede şi implică-te în şedinţe la serviciu.

Cei mai mulţi oameni, cel puţin o dată în viaţă, au fost trataţi ca nişte freak on a leash pentru că nu s-au aliniat la normă. Să fii stângaci, gay, autist sau timid se reduce la un singur lucru: eşti diferit, e greu să-ţi găseşti locul în lume şi să nu mai auzi încontinuu că trebuie să te schimbi. E greu mai ales pentru că lumea nu e croită şi după nevoie tale, ci doar după ale majorităţii.