Hai sa mai scriu

Mai demult mă gândeam că fetele cam lasă blogurile de izbelişte când îşi pierd minţile pentru vreun băiat şi nu mai au nevoie de un loc unde să-şi povestească minunatele aventuri, să primească încurajări şi complimente în timp ce-şi dau ochii peste cap şi se gândesc ce poză glamour cu ele să mai posteze.

Dar nu e chiar aşa, nu prea renunţi să scrii nici de prea multă fericire, nici dintr-un preaplin de melancolie, ba tocmai atunci te izbeşte inspiraţia frontal. Eu una n-am mai scris când am început să mă simt proastă (nu sărăcuţă cu duhul, ăia măcar sunt amuzanţi în inocenţa lor). Adică nu-mi mai aduceam aminte dacă am povestit deja unele lucruri pe blog sau dacă nu cumva mă pregătesc sa fac aceeaşi glumă ca acum trei zile (am o serie limitată de chestii spirituale pe care le rulez); şi mai ales nu-mi dădeam seama dacă nu mă minunez în faţa unor lucruri pe care toată lumea le ştie deja.

Aveam în liceu un coleg care s-a apucat să povestească la o oră de filosofie marile lui descoperiri personale, care de fapt erau nişte lucruri cam de bun simţ aşa, pe care le sesizasem toţi din clasă cu vreo trei ani înaintea lui. N-aş vrea să ajung in situaţia asta, deşi aş vrea să ajung în locul colegului cu pricina - el e acum cercetător în fizică nucleară or something la unul dintre cele mai tari institute din lume, iar eu sunt o coate-goale, care nu iese nici măcar din cartierul ei.

Şi ca să scriu ar trebui să schimb ceva, poate să îmi iau domeniu (e cam complicat pentru inteligenţa mea), poate să premenesc blogul, să învăţ să fac poze. Poate să scriu despre Emoţionel Prepeliceanu şi Ptolemeu Vânzoleanu, doi prieteni grăsuni care se tot plimbă prin mintea mea.

Sau să scriu despre cărţi - am în minte de vreo doi ani un blog de genul ăsta. Şi, pentru că habar n-am să scriu despre cărţi şi nici nu citesc destul de mult, ar fi de fapt un blog despre ce mănâncă oamenii în cărţi. Îmi notasem deja unele care au legătură cu reţete, gen „Ca apa pentru ciocolată” şi citate cu festinuri din tot felul de cărţi, şi cum Murakami povesteşte ce beau şi mănâncă oamenii aia dimineaţa, la prânz şi seara. Ar fi tare să încep blogul acum : tocmai am citi „Drumul” lui McCarthy, deci am intra direct in canibalism.

Alte idei nu mai am, nici la blog nu vreau să renunţ de tot. Mai bine mă arunc cu capul înainte, fără să citesc vreodată ce am scris în urmă.

Plus că nu mă pot abţine să povestesc ce chestii frumoase mai ascult eu. Ca Gabby Young, de exemplu, care îmi sună ca Sarah McLachlan meets Beirut în variantă indie.