In genunchi

Întodeauna i-am invidiat pe oamenii din filme care se aruncă pe pat încălţaţi. Mi se pare unul dintre cele mai grozave obiceiuri să te zvârli pe pat încălţat cu tenişii cu are umbli pe afară. Totuşi de fiecare dată îmi zic în sinea mea că proabil la ei poţi să mergi în limbă pe stradă de curat ce e.

Azi de dimineaţă, când mă pregăteam să ies pe uşă, mi-am dat seama că am uitat ochelarii pe birou, în cameră. Eram încălţată deja, mi-era lene să-mi desfac şireturile (încă un o abilitate pe care o invidiez, aceea de a-ţi scoate direct tenişii din picioare, fără să te deschizi la şireturi). Aşa că am decis să mă târăsc în patru labe, cu vîrfurile picioarelor îndrepate în sus, ca să nu ating cu tălpile gresia sacrosanctă a casei. M-am dezechilibrat la un moment dat, dar printr-o întoarcere fulgerătoare pentru care m-ar invidia orice practicant de lupte greco-romane, am reuşit să aterizez pe spate, cu picioarele în sus. Dădeam ca un gândac din lăbuţe, când mi-a venit ideea că poate ar trebui să iau şi un fibrobar cu ceai, pe care îl ascunsem tot eu de mine printre hainele de pe raftul trei din şifonier. A trebuit să fac un compromis şi să mă ridic, dar am stat într-un picior pentru minimum damage.

Aş vrea să pot pune nişte etichete la textele de genul ăsta, doar că ar fi prea lungi. Ar suna ceva de genul "m-a învăţat mama când eram mică să mănânc fursecuri deasupra chiuvetei ca să nu fac firimituri" sau " m-a învăţat mama să dau cărţile pentru că dacă le păstrez se cuibăresc acarienii în ele".