Drinutz

Un sfârşit de săptămână minunat

2011-03-26T23:46:00.001+02:00

Aseară m-am certat cu mama pentru că am uitat să iau graunţe pentru piscile de la ţară şi pentru Pisicu. Am plecat la zece noaptea sa caut magazin pentru animale deschis. N-am găsit. Am fost din nou azi dimineaţă. Când m-am întors la ora zece mama plecase deja la ţară fără grăunţe.

Tot de dimineaţă am avut timp să mă bat parte în parte cu nepotul meu de 3 ani şi jumătate după ce am îndrăznit să îl cert că a şters televizorul cu peria de covoare ca să vadă mai bine desenele.

După-amiază am băut prima şi probabil singura cană de cafea pe anul ăsta, ca să rezist noaptea şi să pot merge la o petrecere. Spre seară, înainte de plecare, m-am certat cu prietenul meu. Eu am rămas acasă să plâng, el s-a dus la petrecere.

Acum nu pot să dorm din cauza stacanei de cafea.

Pisicu miorlăie de două ore fără întrerupere că nu îi convin grăunţele cu somon pe care i le-am luat şi vrea altceva. Nici lapte sau pate nu vrea. Îşi vine să mă duc să mănânc eu toate grăunţele şi lăpticu şi să îl iau la palme pe Pisicu.

Cumva mă simt vinovată faţă de toţi cei menţionaţi mai sus.

In genunchi

2010-11-26T09:20:00.001+02:00

Întodeauna i-am invidiat pe oamenii din filme care se aruncă pe pat încălţaţi. Mi se pare unul dintre cele mai grozave obiceiuri să te zvârli pe pat încălţat cu tenişii cu are umbli pe afară. Totuşi de fiecare dată îmi zic în sinea mea că proabil la ei poţi să mergi în limbă pe stradă de curat ce e.

Azi de dimineaţă, când mă pregăteam să ies pe uşă, mi-am dat seama că am uitat ochelarii pe birou, în cameră. Eram încălţată deja, mi-era lene să-mi desfac şireturile (încă un o abilitate pe care o invidiez, aceea de a-ţi scoate direct tenişii din picioare, fără să te deschizi la şireturi). Aşa că am decis să mă târăsc în patru labe, cu vîrfurile picioarelor îndrepate în sus, ca să nu ating cu tălpile gresia sacrosanctă a casei. M-am dezechilibrat la un moment dat, dar printr-o întoarcere fulgerătoare pentru care m-ar invidia orice practicant de lupte greco-romane, am reuşit să aterizez pe spate, cu picioarele în sus. Dădeam ca un gândac din lăbuţe, când mi-a venit ideea că poate ar trebui să iau şi un fibrobar cu ceai, pe care îl ascunsem tot eu de mine printre hainele de pe raftul trei din şifonier. A trebuit să fac un compromis şi să mă ridic, dar am stat într-un picior pentru minimum damage.

Aş vrea să pot pune nişte etichete la textele de genul ăsta, doar că ar fi prea lungi. Ar suna ceva de genul "m-a învăţat mama când eram mică să mănânc fursecuri deasupra chiuvetei ca să nu fac firimituri" sau " m-a învăţat mama să dau cărţile pentru că dacă le păstrez se cuibăresc acarienii în ele".

A toarce sau a nu toarce

2010-09-16T10:59:00.001+03:00

Am fost mult timp îngrijorată că Pisicu nu toarce. Am crezut că e un pisic special in that very politically correct way. Modelul meu de tors e Mili, pisica de la ţară, care poate să producă trepidaţii cu mustăţile. Mili reuşeşte să sperie oaspeţii când intră noapte pe furiş în camera lor în căutare de culcuşeală şi porneşte motoarele de tors.

Am început sa-l văd pe Pisicu ca pe un caz clinic. Să-l duc la miauped? Să aştept apariţia lui "Marc Antoniu şi pisicii" cu Pisicu invitat special in primul episod?

Apoi i-am găsit tot felul de scuze: poate motanii nici n-ar trebui să toarcă, împletească sau coasă, poate n-are dorinţă şi voinţă de tors.

Acum m-am liniştit, Pisicu e perfect sănătos şi normal. Toarce în sinea lui.

Cu bicla in Bulgaria

2010-09-07T10:34:00.000+03:00

În ultima zi caniculară a anului, acum o săptămână parcă, ne-am luat biclele în maşină şi am mers până la Turnu Măgurele. Găsisem eu mai demult pe net ceva despre un parc natural în Bulgaria, de-a lungul Dunării. Se trece cu bac-ul pe la Turnu, prima cursă fixă e pe la 9 dimineţa, iar cea de întoarcere e seara la 6,30.
La dus am mers pe un traseu care apare pe Bikemap. E de fapt un drum de ţară destul de greuţ mi s-a părut mie. Şepuieşte de-a lungul Dunării, prin păduri şi crânguri, e când năpădit de iarbă, când plin de praf gros de luncă în care te afunzi cu bicicleta. Din când în când poţi să cobori pe malul Dunării, se văd şi insulele. Mi-au plăcut mult crângurile, e prima oară când văd o pădure întreagă de plopi.
Citisem pe undeva că prezenţa broaştelor e un bun indicator pentru starea mediului. Ei bine, Persina Natural Park e în stare foarte bună, pentru că la un moment dat săreau broaştele în toate direcţiile din calea bicicletelor, inclusiv pe noi.
Lunca e imensă şi aproape pustie, doar din când în când mai dai de câte un pescar. Mi s-a părut locul perfect pentru un biciclit liniştit.
Traseul pe care l-am urmat a fost Nikopol-Belene. De la Belene ne-am întors pe drumul de maşini, care iar e perfect pentru biciclit. Trec foarte rar maşini şi am prins o vale lungă de câţiva km.
Poze nu am decât de la trecerea cu bacul de dimineaţă, când încă eram veseli şi nu ne dureau încheieturile, nu eram negri de praf etc. Harta e aici, iar drumul documentat cu poze l-am găsit aici.
În a ambele poze, lucrătoarea vamală însărcinată cu confiscarea mâncărurilor ilicite gen sandvişuri şi biscuiţi.

Vacanta Ioanei Pachet

2010-09-03T11:27:00.001+03:00

A fost odată ca niciodată o manechină care trăia în România. Era celebră şi frumoasă, normal. Se întâlnea cu fotbalişti şi, fără vreun plan anume, reuşise să le frângă inima tuturor căpitanilor de echipe din divizia B. Ca un urgan care distruge tot în calea lui, dădea peste cap meciuri, retrogradau echipele pe capete, se făceau praf cantonamentele şi toţi căpitanii ajungeau prin sanatorii pentru sportivi.

Obosită de la atâta sedus în stânga şi în dreapta, Lili Soare, pe numele ei adevărat Ioana Pachet, şi-a părăsit apartamentul din Piaţa Alba Iulia pentru o vacanţă pe o insulă. Sau aşa le-a spus avocatului şi asistentei personale. În realitate, Lili se trezise într-o noapte cu criză groznică de astm, provocată de crinii care îi invadau casa şi pe care îi primea cu sutele în fiecare zi de la admiratori necunoscuţi. În acele momente de groază, a decis să meargă să se reculeagă pe o insulă vestită pentru cuminţenia ei şi aerul curat.

A ales insula Banguu. Consiliera de la agenţia de turism îi spusese că e o insulă cu oameni paşnici, şi unde cu siguranţă Lili va fi lăsată în pace. Ce nu i-a spus consiliera e că Banguu era o insulă locuită în totalitate de oameni miopi.

Cînd Lili a intrat pe poarta insulei-cetate Banguu, primul lucru pe care l-a observat în piaţa mare, a fost mulţimea de oameni care dădeau din ochi. Un omuleţ aflat pe un podium, un doctor banguuez cum se dovedi mai târziu, îi invăţa pe banguezi cum să-şi mişte ochii la stânga şi la dreapta, să-i dea peste cap şi să-i incrucişeze, totul ca să-şi întărească vederea. Ei bine, deşi foarte avansaţi din punct de vedere tehnologic, banguezii nu credeau în ochelari, ci în exerciţii pentru ochi. Aveau toţi miopie avansată, dar erau convinşi că exerciţiile pentru ochi îi ajută, iar ceaţa în care erau învăluite obiectele arată de fapt că au o vedere foarte bună care distinge şi aura minerală, nu doar pe cea a oamenilor.

Lili s-a simţit bine pe insulă în primele zile. Apoi şi-a dat seama că e plictisitor şi chiar periculos ca oamenii să nu vadă că e frumoasă. Luase două amende deja. Încercase să flirtreze cu poliţistul, dar degeaba dacă omul siguranţei şi ordinii banugueze nu o vedea decât în ceaţă. Iar Lili avusese mereu o voce şi o pronunţie nasoale. În afară de asta, îi lipseau titlurile din ziare. În Banguu nimeni nu mai scria pe prima pagină "Lili, ce cizme de 10 milioane ţi-ai tras!" sau "Lili, ce căutai noaptea la casino cu M.?". Lili simţea pur şi simplu nevoia să o întrebe ziariştii ceva pe prima pagină. Şi asta putea avea doar în România. Aşa că a plecat cu prima barcă din Banguu.

Iar fotbalul românesc de divizie B s-a dus naibii odată cu întoarcerea ei.

Echoooo

2010-06-25T17:54:00.001+03:00

Echoooooooooooooo

Dacă mai trece cineva pe aici, acum scriu si pe Twitter te miri ce... Deocamdată nu-l înţeleg, azi am descoperit cu uimire hashtag-urile

Dacă vreţi să ne imprietenim pe Twitter, aici sunt.

La mare

2010-06-14T09:35:00.001+03:00

Primul weekend la mare în vara asta. A fost un 2 mai liniştit, cu puţină lume, am prins în sfârşit liber pe plaja mică dintre stabilopozi.

Trebuie neapărat să înlocuiesc aparatul foto stricat. Am văzut tot felul de animăluţe: scoică dintr-aia mare în care se aude marea. E prima oară când văd una vie şi m-a uimit clapeta cu care se acoperă. Am văzut şi doi şerpi mari, negri, încolăciţi pe plaja dintre 2 mai şi Vama. Pe ei nu aveam cum să-i fotografiez, am fugit mâncând pământul şi ei de mine. Unul s-a dus în apă, celălalt pe deal, deci erau încolăciţi pentru că se băteau. Altfel fugeau împreună ţinându-se de picioruşele reziduale ? sau de codiţe.

Am mâncat fructe de mare, apoi mi-am adus aminte de povestirea lui Murakami, « Crabs », şi mi s-a făcut rău.

Asemanare

2010-03-26T18:15:00.001+02:00

De când am auzit My Propeller de la Arctic Monkeys mi s-a parut ca seamăna cu ceva.

Seamănă cu Spiral de la Godsmak. Nu în sensul de note, oricum n-am eu atâta ureche muzicală sau cunoştinţe, să-mi dau seama de aşa ceva.

E ca şi când ar fi din genuri diferite, doar că au aceeaşi sursă de inspiraţie, şi nu ştiu care e. Au ascultat când erau mici aceeaşi muzică? Orientală poate?

Deci ce naiba sunt ritmurile alea?

Obiecte

2010-03-25T17:05:00.003+02:00

Sunt prea multe obiecte în jurul meu, iar eu sunt prea rătutită să le folosesc cum trebuie.

Cu unele sunt prea obişnuită, cu altele prea puţin. Acum încerc să-mi accept ochelarii pe cap şi să învăţ să mă port frumos cu ei.

Azi am vrut să fug să răspund la interfon, ştiam că trebuie să dau jos ceva de pe cap, dar în loc să scap de căştile conectate la calculator, am aruncat ochelarii şi am plecat târâş cu firul şi calculatorul.

Semănă puţin cu momentele în care nu găsesc un obiect şi primul impuls e să-l sun să vad de unde ţârâie (deformaţie de la pierdutul telefonului). Ieri am încercat să-mi sun portofelul.

Sau cu cele de pe vremea când mergeam mult cu metroul şi uneori scoteam cartela din geantă să deschid uşa de la casă.

Cartea ororilor

2010-02-19T14:17:00.002+02:00

Am citit o carte tare întunecată: „Eating Animals” de Jonathan Safran Foer.

Mă hotărâsem ca anul ăsta să citesc şi altceva decât romane şi povestiri, şi cum marile mele preocupări în viaţă sunt mâncarea şi bolile, am ajuns la Eating Animals. Am ales-o fără să am idee despre ce e exact, mai mult pentru că îmi place cum scrie Safran Foer şi pentru că îmi închipuiam că o să fie un eseu despre vegetarianism, câteva idei despre tradiţii, poate simbolistica mâncării (la un moment dat chiar aş vrea să citesc o astfel de carte), totul scris frumos şi emoţionant. Am dat în schimb peste o carte foarte realistă, în genul unei teze bine documentate despre industria americană a cărnii. Nimic nu e „povestit”, nu e înflorit, totul e atât de exact încât „taie în carne vie”. E ca o carte horror, doar că nu e ficţiune : arata felul în care sunt crescute animalele în marile ferme, despre ce se întâmplă în abatoare şi cum e procesată carnea care ajunge pe mesele oamenilor.

Scenariul e simplu: JSF a tot oscilat între vegetarianism câţiva ani buni, mai mult de dragul experimentării: ba era vegetarian, ba nu era. Apoi, când a aflat că o să fie tată, s-a întrebat dacă e ok sau nu să fie şi copilul vegetarian. Şi a început să cerceteze de unde vine carnea. A durat trei ani sa se lămurească şi a pus în cartea astea tot ce a aflat. Sunt interviuri cu oameni care lucrează în ferme industriale, interviuri cu ultimii fermieri independenţi. A vizitat abatoare, a intrat noaptea prin efracţie în ferme de păsări, a cerut informaţii din toate părţile.
Nu am să scriu aici ce a aflat - îmi e de ajuns că am citit o dată. La început m-am gândit las’ că e doar la ei. Apoi am cautat cea mai mare companie americana producătoare de carne de porc (aţi citit bine, producătoare de carne - porcii nu sunt crescuţi, sunt doar nişte obiecte de pe care se ia carnea). Compania asta s-a extins în mai multe ţări, România e la loc de frunte printre ele.

Mi s-a părut că ideea cărţii e următoarea: civilizaţia americană e construită pe suferinţă. În momentul de faţă, americanii mănâncă de trei ori mai multă carne decât la începutul secolului trecut şi mult mai mult decât ar avea nevoie un om (asta în cazul în care crezi că e nevoie să mănânci carne ca să supravieţuieşti). Pentru ca orice om să-şi permită să cumpere produse animale la un preţ derizoriu, milioane de animale sunt crescute şi ucise în condiţii groaznice.

În momente ca astea aş vrea să pot scrie mai bine, ca să pot arăta cât de importantă mi se pare cartea asta. E esenţială pentru oricine crede că mâncarea e o parte importantă din viaţă şi că trebuie să-i acorzi atenţie. Şi în privinţa mâncării trebuie să faci alegeri informate legate de morală, sănătate şi altele.
Iar dacă am şti ce mâncăm de fapt, ne-am îngrozi.

Pentru mine nu mai merge să-mi cumpăr kefir de la supermarket şi să-mi închipui că vine de la o vacă bălţată, cu copite pictate şi fundă mare de mătase la gât. Gata cu veselia, gata cu animalele drăguţe din reclame, care ne dau nouă să mâncăm să plesnim de sănătate.

Formula lu Pisicu

2010-01-31T20:51:00.007+02:00

De când cu gerurile astea, Pisicu’ a tot încercat să descopere cel mai bun mod în care pisicile se pot împacheta astfel încât să nu piarda niciun strop de căldură. A testat toate posturile: cu lăbuţele peste cap, cu picioarele în cap sau cu nasul în pământ să nu mai vadă frigul. Nimic n-a funcţionat.

Şi cum orice lucru se obţine doar cu muncă serioasă, a început să lucreze la dezvoltarea unei formule ştiinţifice care să dovedească cea mai bună postura pentru menţinerea integrală a căldurii de către pisici. Mai jos aveţi documentarul descoperirilor.

Rezultatul cercetării şi recomandarea lu Pisicu:

Hai sa mai scriu

2010-01-20T20:37:00.002+02:00

Mai demult mă gândeam că fetele cam lasă blogurile de izbelişte când îşi pierd minţile pentru vreun băiat şi nu mai au nevoie de un loc unde să-şi povestească minunatele aventuri, să primească încurajări şi complimente în timp ce-şi dau ochii peste cap şi se gândesc ce poză glamour cu ele să mai posteze.

Dar nu e chiar aşa, nu prea renunţi să scrii nici de prea multă fericire, nici dintr-un preaplin de melancolie, ba tocmai atunci te izbeşte inspiraţia frontal. Eu una n-am mai scris când am început să mă simt proastă (nu sărăcuţă cu duhul, ăia măcar sunt amuzanţi în inocenţa lor). Adică nu-mi mai aduceam aminte dacă am povestit deja unele lucruri pe blog sau dacă nu cumva mă pregătesc sa fac aceeaşi glumă ca acum trei zile (am o serie limitată de chestii spirituale pe care le rulez); şi mai ales nu-mi dădeam seama dacă nu mă minunez în faţa unor lucruri pe care toată lumea le ştie deja.

Aveam în liceu un coleg care s-a apucat să povestească la o oră de filosofie marile lui descoperiri personale, care de fapt erau nişte lucruri cam de bun simţ aşa, pe care le sesizasem toţi din clasă cu vreo trei ani înaintea lui. N-aş vrea să ajung in situaţia asta, deşi aş vrea să ajung în locul colegului cu pricina - el e acum cercetător în fizică nucleară or something la unul dintre cele mai tari institute din lume, iar eu sunt o coate-goale, care nu iese nici măcar din cartierul ei.

Şi ca să scriu ar trebui să schimb ceva, poate să îmi iau domeniu (e cam complicat pentru inteligenţa mea), poate să premenesc blogul, să învăţ să fac poze. Poate să scriu despre Emoţionel Prepeliceanu şi Ptolemeu Vânzoleanu, doi prieteni grăsuni care se tot plimbă prin mintea mea.

Sau să scriu despre cărţi - am în minte de vreo doi ani un blog de genul ăsta. Şi, pentru că habar n-am să scriu despre cărţi şi nici nu citesc destul de mult, ar fi de fapt un blog despre ce mănâncă oamenii în cărţi. Îmi notasem deja unele care au legătură cu reţete, gen „Ca apa pentru ciocolată” şi citate cu festinuri din tot felul de cărţi, şi cum Murakami povesteşte ce beau şi mănâncă oamenii aia dimineaţa, la prânz şi seara. Ar fi tare să încep blogul acum : tocmai am citi „Drumul” lui McCarthy, deci am intra direct in canibalism.

Alte idei nu mai am, nici la blog nu vreau să renunţ de tot. Mai bine mă arunc cu capul înainte, fără să citesc vreodată ce am scris în urmă.

Plus că nu mă pot abţine să povestesc ce chestii frumoase mai ascult eu. Ca Gabby Young, de exemplu, care îmi sună ca Sarah McLachlan meets Beirut în variantă indie.

Colind pentru drogati

2009-11-10T13:15:00.002+02:00

La noi la serviciu (de unde scriu acum, de-aia nu am diacritice – sunt in pauza totusi), se merge pe principiul descantecului: nu ti se arata, trebuie sa prinzi din zbor, din ce vorbesc ceilalti colegi, ca sa inveti meserie.
Astazi nu vreau sa invat nimic, asa ca nu mai ascult ce vorbesc intre ei. Nu ma intereseaza, pentru ca am descoperit un cantec frumos si o sa-l ascult pana la sfarsitul programului.
E „It’s my own cheating heart” – Glasvegas si suna ca un colind pentru drogati. Imi place mult cum sunt pronuntate cuvintele, exact ca in filmul si cartea aia cu drogati, si la fel ca intr-o stire, cand niste suporteri de fotbal au venit sa se bata cu suporterii nostri. Deci banuiesc ca formatia e scotiana. Ma concentrez pe fragmentul cu „Das is da grand finale/ Da crescendo of demize/ Das is da hapi ending”.

Ridicarea stergatoarelor

2009-10-31T19:35:00.002+02:00

Astăzi am avut certitudinea ca trăiesc într-o bulă de aer şi că n-am nicio legătură cu ce se întâmplă în jurul meu. Am citi un post comentat aprig de vreo 85 de ori. E prima oară când aud despre ridicarea ştergătoarelor de la maşini şi că unii oameni o practică frecvent. Întrebarea care mă frământă acum este : când cineva ridică ştergătoarele o face doar ca o atenţionare sau ca să strice ceva la ştergătoare? Adică păţesc ceva ştergătoarele sau doar stau aşa in sus?

P.S. Întrebarea este pe bune.

Cum ne mai scălâmbăim: astăzi, pe bicicletă

2009-10-08T13:43:00.001+03:00

Urmăresc de ceva vreme toate ştirile şi blogurile despre biciclete, biciclişti şi altele din domeniu. Acum, ori sunt eu suprasaturată, în timp ce majoritatea oamenilor habar n-au de existenţa biciliştilor, deci e in continuare nevoie de promovarea asta plina de clişee, ori biciliştii sunt pe bune nişte oameni foarte enervanţi.

Din ce văd, citesc, impresia mea e următoarea: o parte dintre ei duc o viaţa idilică, fetele se îmbracă numai în fuste şi haine colorate, cară flori în coşuleţele de pe cadru, se întâlnesc să se plimbe prin parcuri. Acum, ca sa fiu în trend şi încă şi mai şi, mă simt obligată când mă urc pe bicicletă, să-mi pun antenuţe de albină care se învărt când bate vântul şi pelerină de Batman să-mi fâlfâie în spate.

Toate chestiile astea îmi aduc aminte de fenomenul ceainărie-librărie. De fapt, îmi închipui că toţi bicicliştii se îndreapată în acest moment spre o ceainărie.

La polul opus fetelor draguţe pe bicicletă, se află „echipaţii până-n dinţi”. Sunt tot timpul ca la curse, se îmbracă în colanţi şi tricou cu număr pe el, plus o cască ultimul răcnet deşi se duc doar la serviciu. Unul dintr-ăsta era să dea peste mine pe trecerea de pietoni, pentru că se credea în Turul Franţei şi trebuia să bată recordul la viteză pe Bucureşti. Sau poate nu m-a văzut din cauza ochelarilor de curse, cu care, din cauza vitezei stelare, zăpăcise şi ucisese toate muştele dintre două intersecţii.

Poate o să ziceţi că sunt ca o anabaptistă care strâmbă din nas la tot ce e frumos şi dă lecţii, dar chiar nu mai suport atâţia biciclişti care pozează ori cu flori in braţe.

Galben

2009-09-24T14:05:00.000+03:00

Traiesc exact faza aia din Bridget Jones cand slabeste ea in sfarsit si toata lumea ii spune cat de naspa arata. Am reusit sa dau alea 5 kg jos, ultimele, cu care se chinuie toata lumea, si de vreo doua luni toti ma intreaba daca sunt bolnava. Chestia e ca nu stiu de ce am slabit. N-am dat un gram jos timp de un an, cat am fost regulat la sala, iar acum, ca alerg doar din cand in cand prin parc, am slabit in sfarsit. Sunt palida si rece, fara sa fiu moarta, ca tanti Mitra (voi n-o stiti pe tanti Mitra, e de la mine din familie). Si nici macar nu-i o paloare frumoasa, nu-s sora-sa lu Edward Cullen sa stralucesc in lumina. Sunt galbena ca hartia cerata si mama, « draguta si amuzanta ca deobicei », imi zice Cristi Minculescu. Asta n-ar fi nimic, maica-mea oricum rade de toata lumea, dar ieri m-a intrebat din senin o doamna in autobuz daca mi-e rau, desi erau deja multe scaune libere, iar eu stateam teapana de-o bara, apoi mi-a spus ca ea e de la tara si e obisnuita sa arate altfel oamenii. Am fost emotionata, mi s-a intamplat sa-mi fie rau pe bune si sa ma asez pe jos in autobuz si sa nu se ridice nimeni de pe scaun. O sa merg la doctor si daca am ceva cu adevarat, pe doamna din autobuz o sa o trec la intalniri providentiale, alaturi de Iustin Parvu de la Radu Voda, care fara sa ma cunoasca si fara sa-l intreb nimic mi-a raspuns la toate intrebarile din capul meu.
Cica galbenul e culoarea cea mai vesela, deci daca va uitati la mine incepeti sa radeti. Ma gandeam sa mananc mai mult spanac, sa trag inspre verde. Combinand culorile s-ar putea sa ma fac albastra. Ce-o sa se mai bucure mama ca are o printesa acasa.

Cado

2009-09-04T13:24:00.001+03:00

Dupa ce iarna trecuta de Craciun am crezut ca am primit cel mai ciudat cadou ever (DVD-uri piratate cu House, cu coperta originala trasa frumos la imprimanta, 1 g de iarba si un ingeras de portelan), aceeasi persoana loveste din nou. Cu ocazia implinirii unui timp rotund de cand ne impacam si ne certam neincetat, am primit un bilet la concertul Leonard Cohen. Biletul n-are pereche, am fost trimisa singura la concert si nu prea stiu ce inseamna chestia asta.

N-am mai fost niciodata de una singura la vreun concert si mi se pare ciudat ca n-o sa am cu cine sa vorbesc pe acolo. Plus ca o sa stau in primele randuri, infipta in scaun. Eu sunt o persoana de categoria B si mereu am avut bilete la concerte in sectorul aferent, am vazut in fata ochilor doar capete si cefe, iar pe cei de pe scena doar pe ecranele mari. Acum o sa stau ca o motata in primele randuri, singura, si nu o sa mai pot sa mimez ca stiu versurile. O sa strang geanta in brate, nu de teama ca mi-o fura spectatorii din sectorul A, ci asa ca sa am de ce ma tine. Probabil o sa am o fata crispata de jena ca n-am si eu nici macar un prieten cu care sa merg la concerte, dar o sa ma prefac ca ma legan infiorata, iar eu si geanta mea ne simtim foarte bine purtate de valurile muzicii.

Poate revin cu o recenzie de concert pentru revista Scrasnete.

Pisicu si fosila

2009-07-29T16:58:00.001+03:00

Zilele trecute, îi povesteam cuiva despre Pisicu’ că se plimbă prin grădină, iar persoana respectivă m-a întrebat cum de îl las pe afară, nu mi-e frică să nu-l fure cineva, apoi, imediat, s-a corectat singură: da’ cine să fure un pisic, ca sunt zeci pe afară şi nici el n-arată cine ştie ce. Am pufnit scurt in faţa nepriceperii şi naivităţii uimitoare care mi se înfăţişa. Îl las pe Pisicu afară pentru că este o bombă de inteligenţă şi nu are cum să-l prindă niciun răuvoitor. Altfel, ştim amândoi că sunt o groază de oameni care umblă să-l răpească, inclusiv unii dintre voi cei care citesc blogul. Tocmai de-asta am vrut să-i angajăm nişte maidanezi bodyguarzi, dar aştia doi de la noi de la bloc sunt cam retarzi amândoi.

Iar pentru cei ce nu-nţelege şi ne jigneşte vom explica pe îndelete de ce Pisicu este special.
În primul rând, Pisicu, în ciuda numelui pe care i l-am pus aşa ca să nu credeţi voi că e vorba despre vreun goblin sau spiriduş, nu e chiar pisic, este pentru pisici ce e Ida pentru maimuţe, o veriga pe scara evoluţiei pisiceşti. Deci ca şi Idei, lu Pisicu îi lipsesc de când era mic câţiva dinţişori din faţă, aia mici ca nişte ace. Evoluţia l-a descotorisit de ceva complet inutil, iar lipsa asta nu-l face pe Pisicu sssstirb, ci îi dă un mieunat si un tril deosebit.
În al doilea rând, Pisicu nu toarce, pentru că n-are de ce.

Apoi, nu prinde nimic. El îşi închipuie despre el că ar fi un animal brutal de pradă şi iese frecvent la vânătoare în pomii din jur, dar n-a prins absolut nimic nevah evah. Mili, Pisica de la ţară, se vede pe ea că e maşină de ucis, prinde tot ce mişcă – şoareci, şopârle, vrăbii, şerpi de casă etc. aşa just for fun, şi totul în doi timpi şi trei mişcări. Pisicu a încercat o dată să prindă vrăbii în iedera de la fereastră, a căzut, a tras după el şi iedera crescută în vreo câţiva ani, apoi s-a întors singur la uşă cu frunze şi crăci în cap.

Pisicu mai are o abilitate uimitoare (în afară de aia de a nu prinde nimic). Ştiţi că uneori oamenii visează cum cad de pe o clădire şi se trezesc brusc de frică? Asta ar fi căderea din vis în realitate şi cred că toată lumea a sărit din pat cel puţin o dată din cauza ei. Pisicu are abilitatea inversă, de a cădea din realitate direct în vis. O dată, a intrat un fluture cap de mort la noi în cameră şi s-a aşezat pe lustră. Pisicu a arătat un oarecare interes, s-a ridicat pe tablia patului să-l vadă mai bine, dar cum un picior îi atârna într-un echilibru precar, a căzut la loc pe saltea, direct in poziţia ghemuit cu ochii închişi şi – gata - dormea deja. Cum spuneam, asta e căderea reală transpusă în cădere în vis şi, la forma lui, Pisicu n-are nevoie să se arunce decât de o suprafaţă de vreo 50 cm înălţime.

Pisicu este alergic la purici, aşa ne-a spus cineva după ce iar am început să umblăm prin doctori după vaccinuri contra căderii de blăniţă. Cum ar veni este o creatură cu design pentru o lume mai bună, fără bestii de purici, nici măcare din ăia de circ, îmbrăcaţi şi fezandaţi, că şi ei trebuie să mănânce ceva.

Deocamdată atât îmi aduc aminte, dar dacă mai sesizez vreun element surprinzător la Pisicu nu voi ezita să-l consemnez.

A fost un astfel de weekend

2009-07-21T13:54:00.007+03:00

Cu drum din Cheia pana la Vf. Ciucaş, dormit în cort lângă Cabana Ciucaş.

Cu cai frumoşi care îşi şopteau secrete la ureche.

Cu drum pe la Zăganu, cu vreme puţin întunecată, tocmai bună de mers pe creastă. Când eram mică aveam o carte cu poveşti despre munţi. Zăganul era un prinţ care avea castelul în munţi şi care nopatea se transforma in zăgan şi fura fete din sat.

Cu flori de colţ şi rododendroni.

Cu pajişti şi câteva fuioare de ceaţă.

Cu fluture îndrăgostit de bocancii mei.

Şi pădure cu ciuperci din poveşti.

Niste purcei atipici

2009-07-14T09:26:00.005+03:00

Porcul dalmaţian şi porcul cu manta de sălbatec. Trebuie să le spună cineva povestea cu răţuşca cea urâtă.

Aaa, + Dudu.

Dor de mare

2009-06-11T12:48:00.001+03:00

În fiecare vară, când mi se face dor tare tare de mare şi ştiu că n-am cum să ajung, că trebuie să mai am răbdare, îmi pun astea două melodii pe repeat şi mi se face şi mai dor.

Sicily
Asculta mai multe audio Muzica »

O zi

2009-06-11T10:22:00.001+03:00

Dimineaţa ne trezim , ne aşezăm în careu şi facem gimnastică pe Internaţionala.
Apoi eu plec în parc şi la piaţă, ei se culcă, pentru că Internaţionala e cu trompete şi le obosesc urechile şi le zumzăie mustăţile.
La piaţă cumpăr căpşuni, cireşe şi menta.
Acasă eu lucrez la calculator şi beau nectar, ei dorm cu burţile şi nasurile în sus, cocoţaţi pe perne.
Şi am mereu câte o mică suferinţă. Săptămâna asta mi-am pus picături în ochi din jumate în jumate de oră. Singură. Mamaie e la fel de chioară ca mine şi îi tremură mâinile. E greu să-ţi pui singur picături în ochi, mai mult îţi picuri lacrimi de Indocollyre pe obraji. Apoi îţi vin nervii şi vrei să-ţi scoţi ochii cu pipeta.
După saptămâni de stat în casă, am facut şi un drum lung, am ieşit în sfârşit în oraş şi am văzut că s-a schimbat moda, că fetele poartă ii şi bluze lungi şi sunt frumoase toate. Exact ca atunci când mă întorceam după trei luni de vacanţă de la ţară şi aveam toate hainele rupte şi ponosite faţă de copiii de la oraş. În metrou m-am simţit ca în Star Trek.
Vreau sa lucrez de acasă, să nu trebuiască să vorbesc prea mult cu oamenii sau să merg cu metroul mereu, dar nu ştiu ce.
Nu vreau să mai fac teme şi lucrări pentru copii răsfăţaţi şi muncă pe care n-are chef să o facă nimeni la un serviciu normal.
Iar la ţară ne-a rupt furtuna caisul în două, apoi a trebuit tăiat cu drujba. Era plin de caise. Poate dacă nu eram lacomi, mai culegeam din ele verzi, se uşurau crăcile şi nu le mai rupeau vântul şi piatra. Dacă ar fi ştiut careva să facă dulceaţă de caise verzi...

Biciclete

2009-06-02T08:29:00.001+03:00

Coeur de Pirate e perfectă: blondă, cu trăsături de păpuşă, arată super în daisy dukes pe bicicletă. Dar mai ales are o voce dulce şi cântă în franceză.

Videoclip frumos cu biciclete, ghirlande şi asfinţit, despre o dragoste inocentă şi uşor desuetă.

Secretul Drinei

2009-06-01T21:09:00.000+03:00

M-am uitat toată ziua la costume de baie Victoria Secret. Am un obicei tâmpit, de răţuşcă urâtă, mă uit la oameni şi dacă-i văd frumoşi mă tund ca ei, mă îmbrac ca ei şi apoi mă supăr că arăt ca o ciumăfaie. N-ar trebui să arătăm la fel acum că suntem tunşi la fel? Dacă o să-mi iau un costum de baie de la Victoria Secret (on sale-25 ore de muncă, am calculat), mă transform în Marissa Miller. După ce mă îndes în elastan şi în spandex de cel puţin 50 $ n-o să arăt nicidecum ca o văcuţă pictată şi înflorată.
Mi-a plăcut totuşi de Lady Gaga care a zis că o dată cu ea şi cu Amy Winhouse încep să se poarte...”fetele mai deosebite” "I will always have a very deep love for Amy Winehouse. Because of Amy, very strange girls like me go to prom with very good-looking guys," she said.
Şi eu la fel.

P.S.
Pe ăsta îl vreau.

La Sibiu

2009-05-08T13:59:00.000+03:00

Mă chinuiesc de vreo două săptămâni să povestesc cum am fost eu la Sibiu. Doar n-am făcut Jurnalistica ca să ştiu că unele lucruri trebuie povestite în timp real :) şi dacă trec două săptămâni nu prea mai are rost. Dar ca să scot povestea din sistem şi să trec mai departe, poate să mai scriu şi altceva pe blog în viitor, iacă povestesc. O să încerc să aplic regula de aur a blogosferei şi la un moment dat în povestire mă voi revolta împotriva a ceva, mai exact a restaurantelor tradiţionale.

Deci am fost la Sibiu în weekendul cu cutremurul, pe care de altfel nici nu l-am simţit, dar am fost anunţaţi că a existat şi ne-am ofticat, am vrut să ne urcăm imediat în maşină să ne întoarcem al Bucureşti, să prindem măcar replica.

În prima zi m-am înfăşurat în nişte capoate de ţaţă Drina şi am purces la Muzeul din Dumbravă. Ne-am rătăcit, pentru că nu ştim să ne descurcăm prin oraşe străine şi deşi eram blindaţi cu GPS-uri, telefoane cu internet şi alte accesorii ale turistului modern, până la urmă am întrebat nişte oameni. Care păreau nedumeriţi când auzeau de Muzeul Astra, pentru că acolo toată lumea ştie de Dumbravă.

Îmi plac mult căsuţele ţărăneşti şi când eram mică voiam să trăiesc în bordeiul de la Muzeul Satului din Bucureşti. Acum am schimbat planul, dacă se îndură cineva să mă ia de nevastă voi face nunta la biserica dintr-un muzeu al satului (sunt foarte mici bisericuţele din lemn şi scapi de mulţi invitaţi). A, şi mă voi îmbrăca în costum popular. Unu oribil, cu mâneci bufante, fustă plisată şi trei rânduri de fote, să par grasă.

Muzeul din Dumbravă e foarte frumos, dar îţi trebuie o zi întreagă ca să îl vizitezi pe tot. Ca şi în cel din Bucureşti sunt pisici gardieni, care împiedică şoarecii să roadă exponatele. Cea mai drăguţă a fost o pisică albă cu pete albastre, care locuia pe lângă o casă proaspăt văruită cu albastru.

Cum spuneam, muzeul e imens, după câteva ore eram leşinaţi de oboseală şi de foame. Am vrut să mâncăm la cârciuma satului, eu m-am bosumflat că e restaurant tradiţional şi iar n-am ce mânca. Am mers până la urmă în oraş unde am sfârşit la Crama Sibiului, parcă, tot tradiţional. Am rămas acolo pentru că eram deja palizi şi reci şi nu mai aveam putere să ne ridicăm de la masă. Foarte drăguţ restaurantul, mâncare bună, dar numai cu carne. Eu am mâncat piure-again. Mai exista varianta pilaf-again. Nu înţeleg de ce nu există ciorbă de ştevie la restaurantele cu mâncare tradiţională. Dacă o întrebi pe mamaie ce mânca ea când era o ţărancă mică-mică, o să spună ciorbă de lobodă, urzici, ştevie pe grătar şi de sărbători, picioare de pui rebegiţi. Acuma nu zic să respectăm întocmai trradiţia şi mâncăm exact cum mâncau acum o sută de ani ţăranii săraci lipiţi pământului, mălai stătut până dăm în pelagră, dar o ciorbă de legume se poate în meniu? Mi se pare cea mai tradiţional posibil mâncare.

Am mai fost şi la Brukenthal unde, surpriză, o doamnă foarte drăguţă chiar ne-a povestit de bună voie viaţa lui Brukenthal şi ne-a prezentat palatul. Eu sunt obişnuită să mă ţin după turiştii străini să ascult ce zic ghizii lor.

Gata, nu mai scriu, că probabil nici n-a ajuns nimeni cu cititul până aici. Vă pup pi tăţi.

Poze.

Veta

2009-04-24T10:57:00.003+03:00

De Paşte am fost la ţară şi printre corvezi ca lipitul abţibildurilor pe ouă ne-am făcut timp să o vizităm şi pe Veta. Am găsit-o la colţulul uliţei, păscând neliniştită. Ne-a povestit că aici ajunge în fiecare zi, după ce e trezită brusc, scoasă din grajd şi pusă în lanţ, traversată şanţul şi priponită pe un petec de iarbă. Paşte până se extenuează, apoi, spre seară, pătimeşte acelasi drum până la grajd. Am încercat să vorbim mai mult cu ea, dar un pârdalnic de breton care îi disimula expresia ochilor şi intenţiile a îngreunat comunicarea.
Mai multe poze, cu detalii de copită şi bot, aici.

Ce am mai facut noi

2009-04-08T12:00:00.004+03:00

Păi, am vazut o groază de filme şi am şi citit puţin în ultimele luni.

1. Sunt la zi cu House M.D., Desperate Housewives şi Grey’s Anatomy, îmi e greu să aştept episod cu episod, aşa că m-am apucat de un nou serial, Mad Men. E despre o agenţie de publicitate din anii 60’, un director de creaţie very handsom and cool, neveste robot cu psihoze ascunse şi despre reclame la tutun când tocmai se descoperise că nu merge să spui că ţigările au gust de bomboane şi te ajută să respiri mai bine când eşti răcit.

2.Am terminat experimentul de lectură Charlotte Bronte vs. Sophie Kinsella. Am citit un Shirley cumpărat de la nişte oameni care stau la Big în cort şi vând cărţi pe trotuar, şi de Kinsella – „Îţi aminteşti de mine?”, împrumutată de la verişorul meu corporatist care are colecţie de chick lit. Ideea era să le citesc în paralel, dar nu a ieşit nimic pentru că pe Kinsella am terminat-o într-o zi, iar de Bronte nu ştiam cum să mă mai ascund (mă prefăceam că îmi cade cartea pe sub pat şi că nu o mai găsesc, că e foarte important să mai văd vreo trei filme etc.). Cititoarea buimacă din mine a reuşit să termine cartea după o lună. Nişte oameni de pe la 1800 suferă foarte plicticos din dragoste. Fetele se îndrăgostesc şi se îmbolnăvesc, nu mai mănâncă, cad la pat etc. Poate de-asta am fost şi eu tristă şi m-a durut jumate de cap o săptămână – oi fi îndrăgostită. Dar acum, că e frumos afară şi cântă mierle în copaci, n-o să mă mai doară deloc piciorul.

3. Am citit Inimă de cerneală. M-am îndrăgosit de Deget de Praf. Am văzut filmul, îl iubesc pe Deget de Praf şi mai mult. În film e exact cum mi-l imaginam, mai puţin pantalonii de piele. N-ar trebui să te îmbraci în piele dacă eşti jongler şi stăpâneşti focul? Tot ca urmare a filmului, Pisicu’ doreşte corniţe. De titan. We dont’t dig plastic.

4. Pictez un cântecel de azi de dimineaţă. Aici.

Dog days

2009-03-10T14:09:00.003+02:00

Lu Pisicu ii place o melodie si zice s-o mentionam nesmintit pe blog.

Se numeste Dog Days are over.

Reclamatia

2009-02-27T09:22:00.000+02:00

O doamnă se luptă cu sistemul, învinge limba de lemn şi scrie către Electrica o reclamaţie de poveste. Foaia originală circulă deja pe net, mulţi probabil o ştiu deja. Pentru că e cel mai drăguţ text pe care l-am citit în ultimul timp, am trascris-o şi o postez.

“Domnule Director!

Subsemnata X, domiciliată în ..., care-l am contorul cu nr. Z, vă aduc la cunoştiinţă următoarele.

Cam pe la începutul lunii decembrie, a anului trecut, căţeaua mea Forica, dându-i drumul prin curte să se mai plimbe, aceasta jucându-se pe lângă casă, de la contorul electric, cu dinţii şi cu botul său, a rupt firul albastru care face împământarea şi imediat curentul electric s-a întrerupt. Am telefonat la deranjamente electrice şi mereu mi s-a promis că „vom veni!” dândumi-se chiar trei numere de înregistrare.

L-am trimis pe fratele meu la OC să rezolve şi el faptul că pe „Electrica îi doare în cot” de neputinţa mea de a mă deplasa şi de a mă zbate pentru interesele mele, şi din „bou a venit vacă”. Ginerele meu, Marius, mai dăştept a pus firul la loc acolo, curent actualmente avem, dar când bate vântul sau când celălalt câine al meu, Şchipârlău, (pe Florica o ţin legată acum ca drept represalii pentru abaterea făcută), se scarpină de pureci, ori pisicile mele (am trei pisici), Ţiganca, Negruţa şi Tigrişor, sunt în călduri cu motanii bagabonţi, deranjează mereu firul albastru agăţat acolo de un şurub şi când mi-e lumea mai dragă atunci se întrerupe curentul automat şi rămân cu buza umflată în diferite ipostaze neplăcute...

Fratelui meu, i-a spus un domn bine, dă la birourile dumneavoastră (un funcţionar) că, nare, n-are nici în clin, nici în mânecă una cu alta, că, adicătelea, contorul electric ar trebui să funcţioneze şi fără firul albastru de împământare... Eu nu ştiu ce să mai cred, dar cetind aceste rânduri ale mele, vă rog respectuos, să luaţi toate măsurile legale, necesare şi cuvenite, pentru verificarea celor relatate dă către subsemnata. Menţionez că sigiliile sunt intacte şi tare mi-e să nu se întâmple vreo nenorocire, căci dacă îmi ia casa foc sau moare cineva electrocutat, eu una nu mă las aşa uşor bătută şi-mi voi căuta dreptatea şi dincolo de mormânt.

Vă mulţumesc pentru ajutor şi înţelegere.”

Dragă Doamnă,

Sper că s-a rezolvat problema cu contoarul. D-alde Şchiopârlău avem şi noi şi ştim că fac tot felul de nefăcute. Totuşi, vă rugăm, set Florica free.

The Reader

2009-02-22T18:30:00.001+02:00

Într-o seară am citit „Doamna cu Căţelul” de Cehov, în ediţia „Despre dragoste şi alte întâmplări” de la Cotidianul. Am un teanc de vreo opt cărţi lângă pat, din care citesc la întâmplare, când mi se năzare câteva pagini, o povestire, un capitol. Pe multe dintre ele nu o să le termin niciodată. Am deschis o carte la nimereală şi am citit „Doamna cu căţelul”. A doua zi m-am uitat la un film despre care nu ştiam mai nimic, The Reader. Şi am plâns la trei sferturi din film. Şi cred că ar trebui să-l revăd de mai multe ori, poate trebuie să înţeleg mai mult. Altfel nu aş fi citit „Doamna cu Căţelul” în seara de dinainte.

De ce sunt urati extraterestrii?

2009-02-19T13:18:00.002+02:00

Cam peste tot extratereştrii sunt reprezentati ca nişte fiinţe longiline cu pielea pătată şi străvezie a unui bătrân de 100 de ani, cap mare de fetus, ochi sticloşi, degete fusiforme de jumate de metru şi două găuri în loc de nas. De ce oare arată ca nişte oameni care au evoluat în peşteră? Şi mai ales, de ce şi-i închipuie oamenii aşa? Extratereştrii ar putea să aibă orice formă: rotunzi, cu blană, pătraţi, cu urechi de măgar etc., şi totuşi noi îi vedem ca pe nişte derivate urâte din oameni.

Umanoizii sunt nişte animale ciudate şi urâte. Bipezi, cheli, cu feţe plate şi cam la fel toate. În timp şi-au dat seama că ursuleţii, câinii, de pisici nici nu mai zic, caii etc. sunt frumoşi. De-asta îi drăgălim atâta. Când era mică, existau nişte cărţi ca alea de joc cu câte un animal sălbatic pe fiecare. Ai mei ne cumpărau în ficare lună alt pachet, pentru că soră-mea era înnebunită după ursuleţul koala şi umbla peste tot cu cărticica lui, până o tocea.

Ca să depăşească complexul propriei urâţenii faţă de multe alte specii de pe Terra, oamenii au început să-şi închipuie nişte fiinţe şi mai urâte decât ei. Aşa au apărut extratereştrii.

Cu aceasta am încheiat jignirea întregii speciei umane. În posturile următoare mă voi ocupa de câte un om în particular :)

Pisicoteca

2009-01-30T11:51:00.001+02:00

Pisicu are un trecut incert. Nimeni nu ştie ce a făcut până la vârsta de câteva luni, când a apărut ca din senin în cartierul Vitan. Putea foarte bine să fi venit şi cu nava lui Superman. Aşa că l-am întrebat:

„Pisicule, cum ai ajuns tu, dragă, în spatele blocului?”.

P: „Păi cum să ajung, aiţi am fost repartizat de la Pisicotecă.”

Eu: „Ce mai e şi asta?”

P: „Păi, na. De la Pisicotecă vin toate Pisicile. E un loc aşa mare, o clădire turn, numai cu geamuri alb sidefiu. Pisicoteca e chiar la parter, în centru avem o fântână mare din care se scoate cu găleata lapte cu 6% grăsime, ca să ne facem graşi toţi. Şi e plin de pisici mici, fiecare cu castronul ei, normal. Şi ne jucăm toată ziua, avem sfori care atârnă din tavan şi ne urcăm pe ele, şi şoareci mecanici. A, şi la Pisicotecă, fiecare pisică are numele ei adevărat: Ponţiu, Cordelia, Septimius, Calistrat, Caton, Perpessicius, Asimina, Abundiantus, Pirandolina, Cassius, Desiderius, Voteporix, Placido, Maximilian, Primaroza, Quintus... Cordelia era deosebită, avea strabism sever şi ăsta e semn divin la pisici. Sunt pisici nobile. Cu ea şi cu Perpessicius m-am înţeles cel mai bine. Acum sunt amândoi în Drumu’ Taberei. Acolo le-au dat drumul. A, şi la etajul unu din clădirea cu geamuri sidefii era Melcoteca. Acolo erau condiţii nasoale. Auzeam noaptea prin pereţi cum fojgăie melcii, mănâncă frunze şi se smiorcăie. Probabil erau trataţi urât, n-aveau lapte ca noi şi şoareci mecanici. Perpessicius zicea totusi că a auzit că vin oamenii dimineaţa şi salvează melcii cu pungile, la kilogram. Când am făcut vârsta, mi-am urmat destinul în Vitan.”

Eu: „Pisicule, ai fi vrut să stai mai mult la Pisicotecă?”

P: „Băi, nu. E mai mişto în cartier. Mă întreb doar ce-or mai face Perpessicius şi Cordelia.”

Eu: „Hai că dacă am drum prin Drumul Taberei, întreb şi de ei.”

Featuring-uri

2009-01-27T11:36:00.001+02:00

Am auzit o melodie care m-a întristat. Chris Cornell cântă cu Timbaland, acest Costi Costiţă de peste Atlantic. Da, au şi o melodie în care Timbaland a băgat onomatopeele lui preferate, eee, eee, eee. Why?!!! (plânsete şi priviri disperate către cer). Mi s-a părut mie că spre sfârşitul Audioslave o cam luase Cornell pe arătură şi că-i trăgea şi pe Rage Against the Machine după el, dar totuşi... Timbaland? După ce ne-a înnebunit cu versuri despre Dumnezeu acum Cornell cântă „Ohhhh, That bitch ain't a part of me. I love the girl, I'm lovin' the dress she wears”. Din acest moment orice este posibil, chiar şi Barbara Streisand featuring 50 Cent. Mai am următoarele întrebări:

1. Dacă ar fi trăit Kurt Cobain, acum compunea pentru Jennifer Lopez?
2. Putem să mai avem încredere măcar în Eddie Vedder?

Small things

2009-01-27T10:30:00.003+02:00

Sunt fericită:

- că există melodia asta

- că am văzut povestea asta minunată cu păsări dodo şi o caracatiţă malefica

- că există hipopotami mici şi clipuri cu ei

- că m-a învăţat cineva să fac cicolată caldă cu mentă (se fierbe apă, se infuzează câteva secunde un pliculeţ de mentă, cât să se coloreze apa, se pune praful de ciocolată caldă şi poate lapte).

Sunca Sissi

2009-01-23T11:49:00.001+02:00

Am fost azi la Real şi am văzut în raftul de mezeluri Şunca Sissi. Un rotocol de carne, ambalat în plastic cu Sissi îmbrăcată în împărăteasă pe el (imagine autentică). N-am avut curajul să citesc ingredientele. Mi-era teamă să nu descopăr Şunca de porc Sissi.
De ce ar numi cineva o şuncă după o împărăteasă anorexică, obsedată de diete, care mânca ori numai fructe, ori bea numai sânge de bou săptămâni întregi ca să aibă talia cât să i-o poată cuprinde în palme un copil; care avea sală de gimnastică proprie pe vremea când încă nici nu se născuse Pilates şi şi-a distrus spatele mergând kilometri întregi zilnic. Dacă îţi mai răsare în minte şi că s-a molipsit de sifilis de la august, treaba cu namingul devine de-a dreptul morbidă.

Avem un cadavru. Ce facem cu el?

2009-01-21T17:30:00.001+02:00

A fost la televizor o ştire cu marţea neagră, 19 februarie. Un psiholog spunea că a fost cea mai nefericită zi a omenirii. Sunt oamenii deprimaţi şi stresaţi din cauza marelui bau bau, criza financiară, şi atunci s-a atins punctul culminant. Au mai fost războaie mondiale, oraşe bombardate, arse, zic, dar atunci erau mai puţini oameni. Acum sunt nişte miliarde care îşi tot fac griji.

La mine punctul culminant a fost vineri, ultima zi de serviciu. Nu asta a fost problema (coşmaruri cu şefa aveam şi înainte). Doar că la mine pe stradă, cum veneam eu uşor cu sacoşe pline de căni, dicţionare şi alte rămăşiţe de la serviciu, o maşină a călcat un câine fix în faţa mea. Am stat 10 minute şi m-am holbat ca proasta la el. Prin mintea-mi trecea un singur gând: dacă merită să-l duc la doctor pentru eutanasiere sau dau banii degeaba, când el oricum o să moară în 20 de minute, o oră, două poate. Întrebare era, desigur: cât costă eutanasierea şi merită să dai banii ăştia ca să scuteşti câte minute de chin? 2 milioane pentru 20 de minute în minus, 1 milion pentru 10 minute? Aş fi stat aşa mult şi bine, dacă nu mă trezea o fată: „Aduci şi tu ceva să-l cărăm?”. A murit în drum spre doctor. N-am avut unde să-l îngropăm, nici lopată, şi probabil nu e igienic or something să-l îngropi în spatele blocului. L-am plimbat în braţe prin cartier, şi până la urmă l-am lăsat lângă tomberonul de la colţul străzii. A rămas frumos învelit în haina mea de la Tina R, colecţia 2007. Am răsuflat uşurate şi eu şi cealaltă fată. Scăpasem de-un cadavru. Mi-a întins mâna murdară de noroi: „Apropo, eu sunt V. Stau în blocul de vizavi. Poate ne mai vedem pe-aici vreodată.” Avea două diformităţi de sânge negru pe geaca mov pal.

Viziuni

2009-01-13T10:04:00.001+02:00

Faptul că am rămas fără serviciu şi dorinţa bruscă a soră-mii de a se face stewardesă (pardon, însoţitoare de bord) şi a pleca în Quatar la 29 de ani, deşi e părinte singur, mă fac să am o viziune sumbră asupra lumii. Din două fete ca două flori (râsete, vă rog), niciuna nu e mândria familiei. For God’s sake e criză financiară şi noi ne facem de cap cu serviciile şi planurile de viaţă în ultimul hal. Primul lucru care îmi vine în minte când aud criză financiară e „Carnivale”, circul ciudaţilor şi mult praf. Criză financiară combinată cu fenomene extreme. Secetă cumplită vara, până se cască crăpături în pământ. Ger iarna şi nimic de lucru. Or să apară din nou meseriaşi aproape sau demult dispăruţi ca cizmari, băieţi care şterg pantofii în gară şi pălărieri. Iarna va trebui să scoatem de la naftalină căciulile ruseşti şi pentru că n-o să avem căldură o să ne încălzim cu Săniuţe până ne cedează ficatul.

Aş putea să zic că m-am autosabotat astfel încât să rămân pe liber doar din solidaritate cu muncitorii de la Dacia. Dar adevărul e că în ultimii doi ani, după ce am terminat facultatea am făcut doar alegeri proaste, că m-am simţit complet inutilă la serviciu şi că nu mi-am căutat altceva doar din încăpăţânare. Am tot aşteptat să se schimbe ceva, nu ştiu ce, dar am aşteptat până la plafonare. Şi e cam aiurea să te simţi timp de doi ani exact cum zice Ana aici.

House M.D.

2009-01-05T15:18:00.001+02:00

M-am uitat în vacanţă la House M.D. Pentru cine n-a văzut nici măcar un episod, e un film despre un doctor, alţi doctori din spital, bacterii şi medicamente.

O să încerc să povestesc ce am prins eu din serialul ăsta şi trebuie să precizez că sunt uşor pe dinafară cu chestiunile medicale. Mi s-a întâmplat să îmi fie rău şi să zic că mă doare inima, să-mi duc teatral mâna la piept şi să fiu atenţionată: „Vezi că ţi-ai dus mâna în partea dreapta. Inima e în stânga.”

În House MD bacteriile de toate felurile, legionella, aspergillus, brucella, listeria etc. sunt atât de prezente, încât devin personaje, plus că le arată cum se plimbă ele prin vasele de sânge şi se bat cu globulele albe. Dr. House găseşte soluţia pentru cazuri aparent inexplicabile. M-am uitat în valuri de două serii, până au început să mă doară ochii şi capul, aşa că am observat un pattern. De cele mai multe ori, la House ajung pacienţi care se tăvălesc pe jos, fac nişte chestii care se numesc “seizure”, fac stop cardiac sau se asfixiază. Cumva, pe firul simptomelor şi prin mai multe încercări de tratament, se ajunge la cauza bolii, care mai mereu e o bacterie luată de te miri unde – de la un căţel, de la un cocoş, de sub chiuvetă, din pod, din apa cu care e stropită marijuana etc. Şi mă gândeam că eu am scăpat ca prin miracol acum. Ar trebui să fiu super infectată la ora asta cu cinşpe tipuri de bacterii luate de la Pisicu, normal, care umblă prin subsolul blocului nostru, inundat tot timpul, plin de gunoaie, mediu întunecat şi propice ca să dospească pe acolo miriade de mucegaiuri şi bacterii.

Acum parcă mă doare capul. Poate am o bacterie care trăieşte în creierul meu. Or să-mi facă biopsie? Dacă am enecefalită nu ştiu de care? Colegul din stânga se uită la mine cruciş ca Mariţa după pietriş. Cred că am halucinaţii. Oops. Acum tuşeşete suspect. Stafilococ în gât it is.

Vacanta

2008-12-22T12:41:00.002+02:00

La noi în familie a început vacanţa.

Ieri am jucat pentru prima oară Geocaching şi mi-a plăcut mult de tot. S-ar putea să fie cea mai interesanta chestie pe care am făcut-o în ultimul timp.

Tot ieri s-a terminat şi curăţenia de iarnă, o perioadă extrem de traumatizantă pentru mine şi Pisicu pentru că timp de câteva zile n-a avut voie să părăsim camera noastră. În timp ce Mum ştergea gresia a cinşpea oară (nu cred că s-a prins că e dintr-aia mată şi n-o să strălucească niciodată), noi eram sechestraţi în dormitor ca să nu lăsăm urme. Căţelu în schimb are voie să latre cât poate, să fugă dintr-o parte a alta a casei, să pună frâne pe gresie după bunul plac. Mum nu-i zice nimic, pentru că, cică, are Căţelu un temperament mai zgubilitic şi dacă îl îngrădim în vreun fel se strică la cap şi nu mai e bun de nimic după aia. Eu cu Pisicu, când vedem una ca asta, stăm şi plângem încetişor unul pe umărul celuilalt. Apoi ne gândim să ne batem joc de Căţelu şi-l strigăm: „Băi Prosticus! Ia vino încoa!” Căţelu vine imediat. „Ia du-te şi adu-ne şi nouă un papuc d-ăla.” Şi fuge repede, repede şi ne cară toţi papucii pe care îi găseşte. Şi noi leşinăm de râs, Pisicu se ţine cu labele de burta proaspăt apărută şi se tăvăleşte pe jos. Căţelu nu înţelege nimic, crede că râdem de bucurie că ne-a adus papuci.

Azi Mum şi Căţelu pleacă la ţară, aşa că putem să ne facem şi patinoar în casă dacă avem chef.

Cum ziceam, Pisicu a dezvoltat pe sine nişte burţi şi din această cauză nu mai poate să vină singur acasă. Înainte intra în scară prin spărtura pe unde iese ţeava de gaze, apoi ţop pe contoar şi gata. Acum rămâne blocat şi începe să miaune din toţi rărunchii până îl aude cineva şi se duce să-l disloce.

Cu Căţelu, Pisicu nu prea interacţionează, nu vrea nici să doarmă prea aproape de el. O singură dată, într-o efuziune de bucurie şi o zăpăceală totală, când se întorceau ai mei cu căţel cu tot de la ţară, Pisicu s-a lăsat pupat discret pe un ochi de Căţelu. În schimb, a legat prietenie cu doi câini râioşi din spatele blocului. Ceea ce mă obligă (pe lângă faptul că unul miroase de mori şi nu mai are blană aproape deloc în prag de iarnă) să-i duc la doctor. Pe unul dintre ei l-am cărat deja o dată că e mai mic aşa, mâine e al doilea vaccin anti-râie. Al doilea e ditamai dulăul şi nu ştiu cum să fac.

Eu mi-am propus să merg zilnic la sală în vacanţă. Mai puţin în ziua de Crăciun, când n-o să fie deschis. Iar mâine cred că e zi de scrabble şi de jucat cărţi. Poate mai şi citesc ceva între timp. Mi-am luat „Zilele regelui” şi nişte povestiri de Bulgakov.

Nimic nu ceea ce pare a fi

2008-12-15T12:23:00.001+02:00

E luna magică a sărbătorilor de iarnă pe care eu le urăsc, mi se adânceşte depresia de pe 1 decembrie fix şi răsuflu uşurată abia după Revelion, pe care mi-am propus să-l serbez cu mamaie, închise în baie de frica pocnitorilor, ca Bella de la et 2.Ce vroiam de fapt să spun, e că magia lui decembrie există, dar nu în globuri, luminiţe şi colinde. Astea-s aiureli toată ziua. Am văzut în schimb, alte lucruri vrăjite, care nu sunt ceea ce par a fi. De exemplu, am o pereche de şosete Niken pe care dacă le port, adorm instantaneu. Altceva: dacă îmi frec urechile îngheţate de la ger, aud marea exact ca într-o scoică. Am primit de la Mum un parfum cu note de ceai verde, care la început miroase proaspăt, iar după o vreme miroase a tutun dintr-ăla fin şi bun.

Invizibil

2008-12-08T22:07:00.000+02:00

Am citit Leaving Las Vegas şi e o scenă în care personajul principal, Sera, prostituată, e bătută de trei puşti şi, în timp ce o chinuiau groaznic, ea se gândea cu o oarecare milă şi îngrijorare că ăia nici nu ştiu ce fac, or să rămână marcaţi pe viaţă, îşi fut minţile şi vieţile cu scăparea astea teribilistă din facultate. Mi-a plăcut cartea asta pentru că e plină de sentimente amestecate şi mi-a plăcut de Sera că, drăguţă şi patetică cum era, nu voia să facă rău nimănui. Iar asta e mult mai greu decât să faci bine cuiva. Bine poţi să mai faci din când în când, uneori ţi se oferă pe tavă ocazia, dar să te fereşti continuu să provoci rău e foarte greu şi înşelător. Te fereşti să atingi oameni, buni, răi, cum or fi ei, ca să nu propagi răul. Renunţi treptat la ţipat, la cea mai mică jignire, reprimi aluziile, cererile, şi întrebările. Mergi cocoşat pe vârfuri printre oameni Dar oricât de mic te faci într-un colţ, tot te vede cineva şi poate îl enervezi cu mutra ta vinovată şi-i strici ziua definitiv. O soluţie ar fi să devii invizibil, atunci n-ai mai deranja pe nimeni. Ai pluti aşa în neştiinţa celorlalţi şi te-ai strecura doar printre lucruri, cu frică să nu le trânteşti. Ori te extermini, ori rămâi şi faci rău chiar şi inconştient.

Mie mi-a luat cam mult timp să înţeleg că de fapt ţesătura asta de oameni care se ating unii pe alţii, cu bune şi rele, e normală şi că frumuseţea lumii vine din lucrurile amestecate, din oameni care fac succesiv rău şi bine, din înmormântări la care râzi şi din filme porno la care plângi.
Azi am simţit nevoia să mănânc ceva proaspăt şi natural. Ceva care să nu fi fost atins de nici o mână. Am desfăcut o mandarină şi m-am trezit pe mână cu un vierme alb şi gras. Na, era putrezită pe o parte de la prea mult stat în rucsac.

Back

2008-12-03T09:42:00.000+02:00

Sorry că n-am mai răspuns nimic, n-am mai scris, dar o perioadă am fost blană, stâncă, ecran etc. Stăteam în faţa TV-ului, monitorului şi nimic, parcă înţelegeam ceva, uneori mă gândeam că ar trebui poate să răspund, dar era greu. La trainingul la care am fost la Iaşi am fost lăudată „for being such a thorough listener”, căci stând eu imobilă 10 ore pe zi aş putea părea foarte concentrată, când sunt doar amorţită. Am citit pe undeva că budhiştii, prin nenumărate exerciţii de meditaţie ajung să capete o abilitate umitoare: ating momente în care îşi golesc mintea complet, scapă de orice gând şi uită complet de sine, pentru o clipă încetează să mai fie. Haida de! Pentru mine starea de gândire e greu de atins, în rest în capul meu e vid, blanc, ochişorii mei privesc în gol jumate de zi.

La fel şi cu blogul, am citit alte bloguri cam în acelaşi ritm ca întotdeauna, dar de reacţionat a fost imposibil.

Altfel m-am împăcat cu acelaşi băiat cu care mă cert în mod constant şi apoi umplu blogul de lamentări de se scofâlceşte sub lacrimi. De data asta trebuie să fie dragoste adevărată, vrea să ne cumpărăm căciuli la fel.

Poate ar trebui să scriu despre baruri şi cafenele, că tot zac în câte unele, de trei ori pe săptămână, pe canapele (am ajuns la concluzia că urăsc scaunele de rafie). Mă mai zgâlţâie băiatul din când în când să vadă dacă sunt trează.

Pe Lipscani au început să pietruiască unele străzi. Până acum am văzut că au terminat strada dintre Teatrul de Comedie şi Sf Dimitrie şi cea dintre biserică şi Facultatea de Ecologie. Au pus felinare şi noaptea arată puţin a stradă interbelică sau a Londra veche. Cu ceaţa de luni seara, te aşteptai să sară Jack Spintecătorul de după Muzeul de Istorie.

Putin mirata

2008-11-11T16:45:00.001+02:00

Mă refugiez în blog momentan ca să scap de privirile întrebătoare ale colegilor care m-au văzut mâncând în doar două ore o tonă de biscuiţi şpriţaţi. Am mai furat puţin şi din pâinea secretarei, dar de asta nu cred că s-a prins nimeni. Am abonament la sală pe trei luni în avans şi n-am fost decât de două ori în ultimele săptămâni. Vroiam să mă transform în La femme Nikita şi cred că o să ajung doar Nikita de România (referinţă culturală de AcasaTV – dacă nu v-aţi prins înseamnă că aveţi preocupări mai interesante decât mine). Cauza acestei agitaţii şi scăpări bulimice este că mi-am trădat cosmeticiana şi o altă tanti mi-a pensat sprâncenele în aşa hal încât nici măcar nu par mirată cu toată faţa, am doar o sprânceană întrebătoare şi toată lumea o să creadă că sunt o fiinţă nemulţumită, circumspectă sau neîncrezătoare indiferent de situaţie. Mai bine îmi trag o căciulă pe ochi, că tot a venit iarna, şi mă uit pe sub ea. Şi am şi căciuliţă nouă de ştrumf, aşa că pot să renunţ la căciula penală de anul trecut. Deşi, mi-a purtat noroc căciula aia. Am fost cu ea pe cap la interviu in ianuarie şi până să apuc să o dau jos pe hol, m-a văzut fata de la resurse umane. A crezut că am două creiere şi cred că de-aia m-au angajat, altfel nu se explică.

Mâine plec la Iaşi şi mă mai întorc vinerea viitoare. O să stau de fapt pe lângă Iaşi, că n-am faţă de oraş. Nu cu căciula şi cu sprânceana asta handicapată.

Trei prieteni

2008-11-10T11:06:00.002+02:00

In poza de mai jos sunt pisicile si catelul unei colege, care nu mi-a dat permisiunea sa-i folosesc poza, dar nici nu stie de blog :))

De acum, daca ma enerveaza Pisicu si Catelu le spun ca-i trimit in excursie in Coreea.

Hai ca ne-am luat si magar

2008-11-05T19:46:00.000+02:00

Mama a iubit dintotdeauna animalele de orice fel şi ne-a învăţat şi pe mine şi pe Sorella la fel. Am crescut la ţară cu ditamai liota de lighioane, de la pisici la capre. Vacă n-am avut. Am fost întotdeauna invidioasă pe copiii de la ţară care aveau vaci. Pentru că vacile sunt ... aaa mai mari aşea şi capra noastră era mică.

Chiar şi acum, dacă ajung acasă şi mă reped să mănânc, Mum îşi drege vocea ostentativ şi zice „Văd că ţi-e foame. Pisicile alea ce-or face şi ele pe-afară săracele...”. Mie-mi rămâne bucăţica pe esofag şi nu se urneşte nici cu manevra Heimlich până nu duc grăunţe în tăviţa de sub pom a pisicilor. Şi chiar cu îndatoririle îndeplinite faţă de animalele şi persoanele prezente, Mum a reuşit să-mi inoculeze o vinovăţie de trebuie să mănânc repede, repede ca să n-am timp să mă gândesc la copilaşii din Africa sau la leul de la Grădina Zoologică din Afghanistan.
Cea mai recentă chestie pe care a făcut-o Mum e că a cumpărat un măgar. Pe Veta o ştiu de când eram mică, deci trebuie să aibă vreo suta de ani. Vecinii noştri de la ţară s-au gândit că la mare lucru nu mai pot să o folosească, mănânca iarba degeaba, şi l-au chemat pe Clemente, ţiganul din satul vecin, care cumpără animale bătrâne şi apoi le vinde mai departe la abator. Mum s-a întâmplat să fie la poartă când o urcau pe Veta în dubiţa lui Clemente şi a strigat „Vai, Veta! Nu se poate. Daţi-o repede jos. Noi iubim măgarii, visam să avem demult unul.” Şi a achiziţionat-o pe Veta (ieftinache chiar). Numai că la casa noastră de la ţară nu ajungem decât la sfârşit de săptămână şi nu prea avem cum să îngrijim de măgăruşă. Aşa că e cazată în continuare de vecini şi noi doar o sponsorizăm. Probabil, peste o perioadă de timp, va trebui să o răscumpărăm din nou pe Veta. Şi pentru că deţinem un măgar (e doar un mod de exprimare, Veta fiind bineînţeles o persoană şi un spirit liber), l-am şi folosit o dată la cărat un covor pe care oricum puteam să-l duc şi eu lejer. Veta s-a descurcat binişor. A avut doar un scurt moment de rătăcire măgărească, în care n-a mai vrut să se urnească şi mai aveam puţin şi-i cădeam la copite, numai să se dea din drum.

Ca să se simtă utilă în continuare am putea, de exemplu, să o închiriem la petreceri pentru copii în loc de ponei şi o vopsim frumos în zebră.

2008-11-04T09:58:00.002+02:00

Iar sunt desprinsă de ce se întâmplă pe net, n-am avut timp de nimic.

Am fost bolnavă şi ca o snoabă ce sunt am mers la spital particular. Am lăsat acolo toţi banii strânşi pentru vacanţă, dar am primit în schimb multă bunăvoinţă din partea tuturor. Şi n-ar fi doar partea cu snobismul, dar chiar nu vreau să mă trezesc internată printr-un spital sinistru. Acum doi ani, am ajuns din greşeală la spitalul de copii, secţia boli infecţioase. Deşi n-aveam nimic, am stat în salon cu nişte zgâtii mici, bolnave de hepatită, care urlau întruna. Şi eu împreună cu ei, agăţată de poalele maică-mii, implorând să nu mă lase acolo. Dimineaţa – parcă văd şi acum curtea spitalului cu copaci învăluiţi într-o ceaţă deasă – ne-au încolonat pe toţi, eu plus copiii cu mamele de mână, am traversat curtea îmbrăcaţi în halate de molton ca să mergem în clădirea unde se făceau radiografii. După o noapte petrecută acolo, fără să închid un ochi, pândind respiraţia copiilor, aproape că am evadat din spital.

La spitalul privat, la etajul unu, la perfuzii, toate asistentele erau frumoase şi prietenoase. Dacă aş fi băiat, de dragul lor, aş sări zilnic peste masa de prânz şi mi-as face o perfuzie în loc. La subsol, la eco, mi s-au părut veşnicele asistente care stau în clici şi bârfesc doctorii. Am stat două zile pe acolo, mă aduceau ai mei dimineaţa şi mă luau seara, aşa că am prins mai mulţi pacienţi care se roteau pe paturile de lângă mine. Mi-a plăcut de un bătrânel care, în timp ce eu plângeam de udasem uniforma asistentei şi mă văitam că nu se mai termină odată, citea liniştit Marguerite Duras şi îşi suna soţia să-i pregătească clătite. Venise pentru citostatice.

Duminică am fost răsfăţată, am primit gogoşi şi ştrudele cu mere la micul dejun. M-au dus unchiul şi mătuşa la muzeul satului, apoi am mâncat în oraş. Toţi de la masă mi-au numărat îmbucăturile.

Pisicu a dormit azi noapte jumate în pat, jumate pe-afară, cu capu atârnând.

M-am tampit

2008-10-28T17:55:00.001+02:00

N-am mai scris demult pentru că 1) sunt derutată; 2) m-am tâmpit.

M-am uitat acum ceva timp la Kiki’s Delivery Service despre care am citit la Gramo. E povestea unei fetiţe vrăjitoare şi a unei pisici negre care vorbeşte. Împreună trec prin tot felul de aventuri. Apoi Kiki se îndrăgosteşte şi se schimbă, nu mai înţelege ce spune pisicul, în loc de vorbe prinde numai banale miorlăituri. Cam aşa şi eu. Nu prea mai văd nimic în jur. Sunt ca o focă la circ pentru care marea bucurie a vieţii ei e să-i arunce cineva mingea. Să mă placă cineva e un fenomen la fel de rar ca apariţia cometei Hale Bopp care apare în raza de viziune a pământenilor o dată la câteva mii de ani, aşa că profit cât pot de eveniment.

Între timp m-am jucat puţin şi de-a demisia. Mi s-a părut mie că munca mea n-are nici un sens şi că dacă nu reuşesc cel puţin să aduc pacea mondială, nu are rost să-mi mai pierd vremea la serviciu. Apoi mi-am dat seama că nu trebuie să te duci la serviciu neapărat ca să schimbi lumea, că Pascal a fost doar unul şi nici bomba atomică n-o inventează chiar oricine. Dar mai ales, am deschis raftul cu creme şi m-a apucat disperarea la gândul că o să vină o vreme când or să se termine borcanele parfumate şi atunci ce mă fac? Viaţa fără unt de corp cu aromă de struguri e săracă şi deprimantă. Deci mi-am retras demisia şi mă înghesui în continuare zilnic prin metrou.

Vis cu sarpe

2008-10-22T09:57:00.001+03:00

Eu de obicei visez banalităţi sau aiureli fără sens. Mereu i-am invidiat pe cei care visează că zboară, visează în culori sau nunţi, corbi, copii, chestii care se regăsesc prin cărţile de interpretare a viselor.

Aseară am visat că eram la ţară. Cât am fost eu mică, am avut în curte un măr mare şi bătrân în care stăteam toată ziua cocoţată. L-au tăiat acum câţiva ani pentru că se îmbolnăvise şi i se uscaseră crengile dinspre streaşina casei. A rămas în urma lui o buturugă noduroasă, pe care taie vecinii găinile cu toporişca. Am visat că mărul era încă la locul lui, părea mai mare decât îl ştiam. Şi din tulpina lui se auzeau permanent mormăituri, şoapte şi suspine. A chemat bunica mea o femeie care se pricepea la pomi, un vraci de copaci. A cercetat mărul şi ne-a spus că e bolnav. Şi-a aşezat mâinile încrucişate pe scoarţa lui. Tulpina a început să pulseze, s-a făcut o umflătură ca o burtă lăsată, care apoi s-a spart şi din ea s-a prelins un şarpe mare alb. Avea solzi sidefii şi în spatele capului o stemă verde smarald în formă de romb. S-a târât cuminte în jurul nostru apoi s-a unduit spre curtea din spate. Femeia vraci ne-a spus să nu-l omorâm sub nici o formă. Şi m-am trezit brusc, fără să aflu ce sau cine era şarpele şi de ce nu trebuia omorât.

O veverita sau un veveritoi

2008-10-09T11:14:00.002+03:00

Pisicu' e invidios ca veverita are urechile mai frumoase si coada mai stufoasa ca el.

Monstrul din masina de spalat

2008-09-30T10:03:00.003+03:00

La noi în casă se petrece un fenoment bizar: ne dispar şosetele. Oricâte şosete am cumpăra, seturi, baxuri, niciodată n-avem suficiente. Sau dacă avem sunt desperecheate. Cel mai probabil, există o gaură neagră în maşina de spălat care absoarbe şosetele şi le dezintegrează. Sau un monstru care se hrăneşte cu şosete. Oricum, Pisicu’ a intrat pe fir şi s-a descis să investigheze problema îndeaproape.

Maidanezii si pisicii supereroi

2008-09-25T21:42:00.003+03:00

Săptămâna trecută mă întorceam acasă pe jos, pe la 4 jumate dimineaţa. Se oferise cineva să mă conducă, dar am sărit imediat în sus „Da ce-s handicapată să mă conduci tu acasă? Pot să merg şi singură pe picioarele mele.” Eram convinsă că la mine în cartier nu poate să mi se întâmple nimic: ştiu gropile, aurolacii şi locurile unde dorm, cerşetorii, homleşii alcoolici care-şi fac veacul pe gardul de la Olimpia. În Vitanul vechi, în serile de vară, te paşte cel mult pericolul de a fi scuipat cu seminţe de cetăţenii de pe bănci. În Vitanul nou, îi magnetizează Mall-ul pe oameni şi îi face mai prosperi fianciar. Aici poţi să te împiedici noaptea de cutiile de pizza comandate de ocupanţii şezlongurilor personale scoase în faţa scărilor. Doar că acum e frig şi nu mai ies vecinii la discuţii, iar dimineaţa e chiar pustiu şi ceaţă brumărie. Cum veneam veselă nevoie mare şi ameţită de la Baba Novac spre Dristor, mă trezesc cu o palmă peste fund. Îl împing pe iniţiatorul palmei şi în loc s-o şterg rapid ţip şi un „Tâmpitule!!!”. Cretinul se întoarce, vine iar spre mine. O zbughesc imediat cu geanta bălăngănindu-mi-se pe fund, cu părul în vânt. „Pe unde naiba mi-am lăsat agrafele alea??”. Îl aud tropăind în spate şi mă întorc puţin. Rânjeşte - „Stai că nu-ţi fac nimic. Juuur”. Îşi rotunjeşte buzele. Bleaah. Alerg mai repede fără să mă mai uit înapoi. Pare că nu mai ajung odată în intersecţie la lumină. Singurul lucru la care mă gândesc sunt căţeii. „Unde sunt maidanezii? De ce nu mă salvează nici unu, să-l muşte pe cretinoid de unde-l doare mai tare?.”. Maidanezii pot să fie supereroi şi să simtă cine are dreptate într-o confruntare. Clar l-ar fi muşcat pe ăla, nu pe mine. Când eram mică aveam o carte cu întâmplări despre căţei. Salvau oamenii de la înec, din avalanşe şi descopereau criminalii stăpânilor. Ajung în dreptul shawormeriei şi mă sprijin pe genunchi să-mi trag răsuflarea exact ca sportivii după 100 m garduri. Nu mă aplaudă nimeni de la coadă de la shawormerie. Râd isteric şi-mi vine să vomit toată tequila din noaptea precedentă.

Din când în când trec prin momente de paralizia somnului. Sunt gata să adorm, simt că ceva rău şi rece pluteşte în jurul meu şi mă apucă disperarea, tot încerc să mă smulg din somn, să nu mă las să adorm şi să devin vulnerabilă la întuneric şi rău. Când în sfârşit devin complet conştientă, nu pot să mă mişc, e exact ca într-un mormânt. O spaimă groaznică mă cuprinde şi în interior sunt numai ţipete şi guri căscate, dar nu se aude nimic. Simt răsuflări reci pe piele. Cineva mi-a zis că atunci când treci prin stări dintr-astea, înseamnă că ai intrat pe frecvenţe foarte joase şi simţi creaturi primitive, ajungi în locuri unde nu e iubire de-asta te sperii în halul ăla. E bine să-ţi repeţi în gând „Sunt pace, sunt iubire, sunt linişte” şi scapi. Poţi să spui rugăciuni, să-ţi faci cruci, să încerci să strigi pe cineva apropiat să te ajute. Eu de fiecare dată, deşi nu pot să mă mişc, mă gândesc cum să fac să-i dau un picior lu’ Pisicu’ să-l trezesc să mă ajute. Când în sfârşit pot să mă mişc, îl iau în braţe. Şi Pisicu’ parcă nu mai miroase ca de obicei a ulei de maşină. Miroase a blăniţă caldă, a somn şi a lapte, ca bebeluşii şi pisoii mici.

La serviciu, când mă supără ceva, deschid pozele cu Pisicu’. Am vreo două cu el dormind foarte liniştit. Mă calmează imediat.

Animal Collective - Street flash
Asculta mai multe audio Muzica »

Noaptea, pe Mihai Bravu circula putine masini

2008-09-15T18:40:00.002+03:00

Aş fi vrut să fac o recenzie de concert, că am fost la un concert săptămâna trecută, dar din păcate am adormit în front şi n-am trăit cine ştie ce din momentul artistic.

Era pe vremea când nu venise vijelia de toamnă. Am chemat-o pe prietena mea să ne plimbăm prin parc, una pe bicla, cealaltă fugind pe lângă, apoi invers. Prietena mea, foarte şmecheră, m-a ademenit la concert, la o terasă în parc. O formaţie care mie îmi e indiferentă şi-mi trece muzica lor fix pe lângă urechi. Mi-am sprijinit bicicleta de o masă şi, în timp ce prietena se împrietenea cu jumate de terasă, făcea rost de băutură pe gratis, şi dansa, eu am dormit fericită, îmbrăţişată cu roata din spate a bicicletei şi cu capul pe şa. Mirosea frumos a cauciuc şi ulei. Ridicam capul doar din când în cand ca să mai iau o gură de Salitos Mojitos şi să mă asigur că n-a fugit prietena cu un băiat. La două noaptea mergeam în zig zag pe Mihai Bravu. Nici măcar căţeii nu erau treji la ora aia aşa că n-am putut să ne jucăm jocul „să văd dacă pot sa te muşc de glezne în timp ce pedalezi”. Doar o prostituată mergea agale pe marginea drumului. O secundă m-am gândit să întind mâna şi să o sperii „Baaaau! Hiiic...” Ce, doar de mine să se ia tot felul de idioţi şi să mă sperie? Trebuie să existe oameni mai amărâţi şi mai slabi decât mine ca să am şi eu de cine mă lega.

Când am ajuns acasă ai mei au zis doar că sunt nebună. Încerc să-i educ să nu se mai supere că umblu noaptea. Să vedem cine cedează. Ăştia au impresia că I’m having wild sex with random guys, d-aia ajung târziu. Acum mi-am luat şi pelerină mov cu Winnie The Pooh şi pot să umblu pe ploaie cu bicicleta. Noaptea, normal, că atunci e cel mai frumos pe Văcăreşti.

Iar din nou

2008-09-09T20:41:00.002+03:00

N-am mai scris de mult pe blog pentru că am fost ocupată cu un băiat vreo două săptămâni aşa şi nu m-a mai interesat nimic altceva, apoi n-a mai vrut el să fie ocupat cu mine. Câteva zile mai tarziu am fost extrem de atrasă de telefonul mobil, în sensul că el era atras de fruntea mea şi se tot izbea de cap, până mi-au rămas întipărite pe frunte câteva taste. SMS: Eşti o proastă, cine te-a pus să suni?

Dar de data asta mă port de-a dreptul matur, în sensul că îl văd din când în când şi nu-mi vine să-l strâng de gât. Mă rog, l-aş strânge, dar nu în scopuri ucigaşe. Dimpotrivă. Sunt patetică!! Aş fi în stare să-i croşetez fulare, să merg cu el la concerte de muzică electronică şi să mă autosugestionez că-mi place. WOW. Vin Air la Bucureşti. NU mai pot de bucurie! Bine totuşi că s-a terminat totul înainte să ajung pe la concerte de formaţii cu nume stupide ca Birdy Nam Nam. Ce n-ai??

Sunt aşa de bleagă că aş cânta ca Jens Lekman „When I said I wanted to be your dog, I wasn’t coming on to you. I just wanted to lick your face.”

Între timp mi-am făcut şuviţe blonde peste părul vopsit roşcat cu henna. Rezultatul: arăt ca leopardul Cici. Nu-mi mai permit nici măcar să râd de Căţelu’ şi să-l strig prin casă Ana Maria Prodan (Căţelu are urechile de parcă ar fi încreţite cu placa, exact ca părul sus menţionatei.)

Mi-am luat bicicletă cu care mă plimb noaptea, deşi n-am far la ea. Doar ochi de pisică.

Un singur lucru bun am făcut: mi-am ajutat prietena să înveţe să meargă pe bicicletă. E primul om pe care îl învăţ ceva.

Amorteala

2008-09-05T19:51:00.002+03:00

Sunt o pierde vară şi o leneşă. Trăiesc într-un continuu dolce far niente. Dacă aş putea toată viaţa să stau şi să nu fac nimic care necesită motivaţie sau iniţiativă, ar fi perfect. Sunt spectatorul perfect însă. Îmi place să ascult, să observ gesturi, să mă uit la pozele altor oameni, să citesc bloguri.

Am nevoie de poveşti şi de oameni. Adică de oameni care să-mi spună poveşti. Când eram mică o puneam pe soră-mea să-mi povestească cărţi şi filme şi când se terminau începea să inventeze. Aşa s-a ajuns la filmul cu ciuperca uriaşă care omora oameni. Mai târziu ascultam fascinantă poveştile de viaţă ale prietenelor, cine cu cine s-a mai întâlnit, pe unde mai umblă etc. Nu ştiu să dau sfaturi, habar n-am de nimic pe lumea asta, dar pot să ascult oamenii la nesfârşit. De la băieţi n-am avut niciodată nevoie de dulcegării, mai mişto sunt rezumatele de filme, chiar dacă le-am văzut deja. E mai plăcut când le povesteşte altcineva. Marele meu regret e că nimeni nu mi-a citit poveşti de când eram mică şi nici nu cred că o să o mai facă vreodată.

Îmi plac şi gesturile mărunte. Mai deunăzi am rugat-o pe secretara noastră să xeroxeze ceva, deşi puteam foarte bine să o fac şi eu. Am urmărit-o cu coada ochiului cât de frumos face acelaşi gest de zeci de ori: aşează foaia, îşi trece mâna uşor peste ea, capac, buton. Secretara noastră e frumoasă: are ochi mari negri şi părul perfect întins. Parcă e coborâtă dintr-o manga. Te uiţi la ea şi te apucă o amorţeală plăcută.

Săptămâna asta am tot bătut Bucureştiul în căutare de biciclete. Am cumpărat una de la un băiat cu o voce tare frumoasă: domoală şi clară. Îmi venea într-una să-l întreb câte ceva doar ca să-l aud vorbind. Acuma îmi citesc singură manualul de la bicicletă şi mi se pare cam trist. Lirism la greu în manualele astea.

La covrigi

2008-08-21T11:46:00.002+03:00

La mine la serviciu sunt omu’ cu mâncarea, adică mă duc să iau covrgi pentru îndestularea întregului birou.

Astăzi la covrigi:

Eu: Daţi-mi vă rog şapte covrigi .

Fata de la covrigărie: De care? Cu sare, cu mac? Aştia sunt cam tari.

Eu: Hmm. Mă gândesc, mă gândesc. (De care vroiau ăia?)

Fata de la covrigărie îşi întinde gâtul prin geam şi ţipă:

ZIII!! Azi dacă nu vorbim MURIM.

În timp ce eu mă simţeam ameninţată pe faţă, băieţii care împleteau gogoşi în spate leşinaseră de râs.

Traiasca giulul~!

2008-08-19T13:21:00.005+03:00

Traiasca ghiulul!

2008-08-19T13:21:00.004+03:00

Zilele trecute, cum mă hurduca 117 prin Ferentari, am văzut o chestie nemaipomenită: un domn care avea patru ghiuluri pe degetele de la o mână, concentrate câte două pe deget. Şi nu ghiuluri d-aste pipernicite, erau d-alea mari cu nişte cataroaie de rubine, safire, diamante sau ce imitaţii or mai fost. M-am uitat la brăţara mea de lemn colorat primită de la mare şi mi-am plecat capul ruşinată că nici măcar nişte cercei rotunzi de aur n-am şi eu. Domnu’ avea cam la vreo 70 de ani, era îmbrăcat în alb, purta pălărie de pânză, baston şi pantofi împletiţi, şi avea părul cănit - un fante veritabil. L-am şi văzut cu o istorie de cinci neveste toate luate pe când aveau 14 ani. Prima pe vremea când lumea se spăla în Ferentari în lighean. Oops, pe unele străzi şi acum e la fel.

Am încercat să fac şi o poză cu aparatul ivit prin fermoarul intredeschis timid al rucsacului, dar mâna cu ghiulurile nu era încleştată pe bară propice mie. Plus că am o jenă să mai fac poze pe stradă, după ce a trebuit să surprind câteva instantanee tot în Ferentari acum câteva săptămâni şi totul s-a terminat cu mine fugind printre o ploicică de pietre de-mi scăpărau converşii în timp ce mă împiedicam prin gunoaie.

De toate

2008-08-12T23:33:00.001+03:00

Îmi pare rău că n-am mai dat nici un semn şi n-am mai răspuns la comentarii, dar zilele astea am fost aferată peste poate.

Şi nu mai pot de ciudă că toată lumea e la mare sau a fost deja, numai eu n-am avut concediu. Şi-i înnebunesc pe toţi cu telefoane în care-i pun să-mi povestească cum e la Corbu, cum e în Vamă, cum sunt valurile, da să-mi aduceţi scoici şi cercei decoloraţi de soare şi s-aveţi grijă de cort. Cum îşi aruncă turcu buzduganu înainte, aşa mi-am trimis şi eu cortu la mare să se distreze singur. Cred că pleacă şi prin Scoţia la festivalul de teatru. You go my dear! Să fii cuminte!

Mai pe la începutul verii am scris o lucrare de diplomă pentru un Domn Goe. În timp ce eu îi construiam un studiu de caz imbatabil, el îşi construia un bronz puternic în Mamaia şi mă suna zilnic de pe plajă să vadă cum merge treaba. Acum ţin banii câştigaţi prin faultarea sistemului de învăţământ în plic în sertar şi-i scot ca Hagi Tudose doar seara să mă uit la ei la lumină dacă sunt adevăraţi. Mi-aş lua o bicicletă, dar mi-e că există o dreptate în toate, şi nici n-apuc să scot bicla la şosea că mă şi aplatizează o maşină sub formă de togă şi, după ce-mi sunt ridicate rămăşiţele, pe asflat rămâne scris „magna cum laudae”.

Altfel, între două alergături pentru serviciu, mă gândesc că ar fi mişto să există spălare de creier ca în Eternal Sunshine of the Spotless Mind. Aş vrea să uit nişte locuri în rpimul rând. O să fac un fel de hartă a Bucureştiului, în loc de steguleţe mai bine unesc punctele cu nişte dâre lăsate de limacşi. Aşa dacă te uiţi la ele, liniile sunt frumoase, seamănă cu argintul viu, sau cu o pânză de păianjen strălucitoare. Dar dacă deschizi mai bine ochii, tot o secreţie lipicioasă şi scârboasă sunt până la urmă. Şi după ce fac harta să distrug punctele însemnate. N-ar fi mişto să pot să tai cu drujba un anumit felinar de pe Văcăreşti? Sau să dinamitez un subsol întunecos şi mucegăit? Da’ ce naiba, doar n-o să distrug şi Centrul Vechi acum?

Mi-am luat o rochie ca o uniformă de pension, la baza gâtului, cu guleraş şi cloş până la genunchi. Mai e şi din denim cenuşiu patinat. Mi-e teamă să n-ajung ca vecina noastră Babette, care la 60 de ani se machia a la Cleopatra, îşi prindea părul oxigenat în două codiţe bine strânse şi purta şosete cu danteluţă pe margine. Tot Babette ne reclama pe noi copiii că îi dăm pe sub uşă cu nişte sprayuri care conţin purici. Eu port prin baruri rochia asta tip Jane Eyre, când era ea chinuită şi-i mureau colegele de tifos. Lucru uşor pervers, că pare rochiţa aşa cuminte, dar o zboară vântul imediat.

Deci aşa. :))

Intamplari din Bobocica

2008-08-05T10:24:00.000+03:00

Ieri seară mă întorceam de la Real cu un rucsac mare, plin cu mâncare de pisici şi lâmâi. De la Bobocica până la mine acasă sunt cam două staţii de autobuz, dar eu o iau mereu pe jos. Cam pe la Olimpia, simt că mă trage cineva de rucsac. Zic că mi s-a părut, nu vreau să mă întorc să verific, ca să nu zică cei din spate că-s paranoică şi îi acuz de ceva, dar, prevenitoare, încep să merg mai în zig zag. Apoi se repetă figura, de data asta m-au tras de-a binelea pe spate, mai să mă dezechilibrez. Mă întorc: o fată şi un băiat, ea în roz, cu cercei mari, împletiţi din aur, el coclarus tipicus, îmbrăcat în alb şi pantofi negri.

Eu: Ce faceţi domne’. Mă feresc o dată, voi nimic, nu simţiţi nici măcar că mi-am dat seama?!! Ce naiba! Îmi închid buzunarul de la rucsac nervoasă.

Fata se uită spre mine cu o expresie de bull terrier gata să sară la bătaie.

O trage el de mână în timp ce zice:

- Ne scuzaţi că v-am deranjat.

Fac stâng împrejur şi plec cocoşată de lămâi şi uşor perplexă.

Un motan persan

2008-08-01T12:30:00.002+03:00

Pisicu: Ufff, mor de cald cu blana asta mare pe mine. Ştii că unii stăpâni îşi tund pisicile persane? Poate ar trebui să mă tund şi eu în vara asta.

Eu: Pisicule, eşti destul de mare acum, trebui să-ţi spun ceva. Fii puţin atent. Nu ştiu cum să formulez... A, ba ştiu: nu eşti pisică persană.

Pisicu: Poftim??? Ce glumă mai e şi asta? Bineînţeles că sunt. Mă trag din moşi în strămoşi din pisici persane.

Eu: Ce-s apucăturile astea mateine? Înţelege că eşti pisică rasă comună, europeană sau maidaneză, zi-i cum vrei tu.

Pisicu: Acuma ce mai urmează? Peste un an o să-mi spui că nici măcar nu sunt pisică, sunt hârciog? Da’ ce să mă mai mir. Abia săptămâna trecută am aflat despre Căţelu că el e de fapt porc şi nu câine aşa cum credeam.

Eu: Nuuu!! Când strig după Căţelu „porc deghizat în câine ce eşti” e o figură de stil. Căţelu latră toată ziua, face pipi pe copaci, muşcă din vecini şi hauie la lună. E câine pe bune, la fel cum tu eşti pisic.

Pisicu: În fine...

Văd cum i se înnoadă lacrimile în mustăţi.

Eu: Hai mă Pisicule, dacă mă uit mai bine la tine, parcă ai ochii cam mari. O genă de persană tot ai în tine. Ba nu, sigur te tragi din persană, da’ s-a amestecat vreun maidanez prin familia voastră şi l-ai moştenit pe el. Oricum, blazonu’ contează. Eşti motan persan curat.

Acasa

2008-07-29T14:27:00.003+03:00

“Îi era frică de singurătate, dar mai frică îi era de lumea de afară.”

Citat aproximativ din Herman Hesse, dintr-unul din basmele lui. Nu ţin minte care.

Mă gândesc să nu mai ies din casă. Să renunţ la serviciu şi să lucrez de acasă. M-am săturat să pierd pe drum o oră dus şi una întors, refugiată în sectorul burdufului, mai liber pentru că îl evită lumea. Are podeaua aia subţire prin care te aştepţi să cazi oricând, plus acordeonul de cauciuc care te ciupeşte una două când uiţi unde eşti şi te sprijini de el.

Nu vreau nici să mai fac conversaţie de complezenţă şi nici să simt privirea şefei în ceafă să iscodească ce mai fac. Produc materiale: multe, să se îngroape tot biroul în ele.

În general, vorbesc puţin. Strategie de supravieţuire: dacă aş emite mai mult de patru propoziţii pe oră, trei dintre ele ar fi aberaţii, gafe, aiureli. Deci mai bine tac. Colega mea paranormală, o fiinţă jovialo-insistentă, a tăbărât o perioadă pe mine cu cleştele de scos cuvinte. S-a enervat şi mi-a zis că o să mă ducă la abator să-mi înlocuiască limba. Glumă aiurea. M-am făcut vegetariană ca să reduc posibilitatea imaginilor cu abatoare din mintea mea. Până de curând, aceeaşi colegă mă striga Iepuraş – lucru ciudat dacă te adresezi unei persoane de 24 de ani. Se referea bineînţeles la iepure dintr-ăla cu blăniţă, de câmp, sau de angora. Eu aş vrea mai degrabă stofă de iepuraş dintr-ăsta. Da n-am nici o şansă.

Dacă nu mă lasă în pace colega o să port tricoul cu „I’m not sad. I just don’t like you” pe care mi l-a cumpărat Mum de la second cu 2 lei. O investiţie super zic eu. Mi-a mai luat unul cu „I party like a country girl”. E bine să zici că te distrezi ca ţăranca? A se vedea şi următorul videoclip.

Cât despre statul acasă, pentru mine e mult mai productiv. Lucrez mai bine (pe verificate), îmi fac programul cum vreau şi reuşesc să rezolv mult mai multe lucruri. Plus că l-aş avea pe asistentul meu Pisicu’ aproape. Dar nu ştiu exact ce meserii aş putea să practic sigilată în casă. Poate să lipesc plicuri. Sau să confecţionez rame cu scoici şi sclipici pe margine. M-ar ajuta şi Pisicu şi Căţelu prin crearea cu ajutorul tempera a unor imprimeuri lăbuţiforme unice. N-aş mai ieşi cu lunile nici măcar până la chioşcul de la colţ. O să mi se facă pielea străvezie, şi vene verzi or să se iţească prin ea. O să mă mineralizez în spatele obloanelor trase. Din tastatură or să crescă alge din salata Hai-Tai de la Wu Xing, încovoiate apoi pe televizorul de deasupra capului meu, nedeschis de vreun an. Iar când o să dau de soare o să fac aşa.

Post cu sange pe pereti

2008-07-24T18:20:00.002+03:00

Disclaimer. Subiectul postului de faţă este sângele. Se anunţă vărsare de sânge, sânge pe pereţi, deci cei mai sensibili să nu citească.

De ceva timp eu tot mă încăpăţânez să donez sânge. Am fost la Spitalul de Hematologie de patru ori în total şi doar o dată m-au primit. Am avut şi carneţel de donator.

Sunt dimineţi în care mă scol devreme, mă îndop ca un purcel de lapte cu măr în gură, trag trei straturi de haine pe mine chit că e vară şi de pe drum adun câteva pietre pe care le îndes în buzunare.

Ajung la spital, dau un ocol cu ochii, văd iar că 90% din prezenţi sunt în vârstă şi arată ca şi când au mare nevoie de bonuri. Trec mândră printre ei: colesteroşilor faceţi loc, sunt cea mai beton de aici, fac fitness, mă hrănesc doar cu pufuleţi şi pate de soia modificată genetic. N-am suferit decât mutaţii minore şi oricum la suprafaţă nu se cunoaşte. Am sângele lacrimă, cristal. Mdaa? In capul meu am sângele mai mişto şi decât Printu Charles care îl are albastru.

Apoi vine probele: chestionare, măsurare greutate, tensiune etc. Prima oară m-au respins de motiv de greutate (am apreciat incorect greutatea pietrelor), a doua oară m-au simţit după voce că am tensiunea mică „Da’ ce te miorlăi aşa? Ai tensiunea mică, ia întinde mâna. Ha! Mai bea nişte cafea, vino altădată.” Şi a treia oară m-au lovit rău de tot: „Aveţi un sânge slab calitativ. Nu e de nici un folos. Vă aşteptăm peste o lună aşa. Mai mâncaţi câte ceva între timp.” M-am ofuscat: „Poftim?!!! Deci nu se poate. Sunt apă chioară? Şi nu salvez nici o viaţă azi???!”. Doamna asistentă se uită pe sub ochelari la mine: „URMĂTORU!!!”.

Asta e. Tre’ să mai încerc.

Cu ocazia plimăbărilor pe la Hematologie am aflat că am grupa B3.

Am văzut un film corean, „My boyfriend is type B”. Ideea era că oamenii cu grupa B sunt foarte naşpa şi dacă vrei să te întâlneşti cu cineva (as a date) evită cu orice chip B-ul.

Acestea fiind zise, am plecat în Fabrica la concert AB4, o grupă excelentă, dar rară.

Zgomote

2008-07-24T07:19:00.003+03:00

Leapsa de la Kamzara.

"List seven songs you are into right now. No matter what the genre, whether they have words, or even if they’re not any good, but they must be songs you’re really enjoying now, shaping your summer. Post these instructions in your blog along with your 7 songs. Then tag 7 other people to see what they’re listening to…"

Fleetwood Mac - Sara

Faithless - In the End (accoustic)

Band of Horses - The Great Salt Lake

Tricky and PJ Harvey - Broken Homes

Thriving Ivory - Angels on the Moon

The Verve - Love is Noise

Stereophonics - Daisy Lane

Poate vor sa ne spuna ce asculta: Raluca, Optzecea, Oceania, Irina, Storyteller, Raul.

Motanul inconversat

2008-07-22T18:48:00.005+03:00

N-am mai scris demult, deci e nevoie de un post cu poze ca să revigorăm blogul înainte să se sinucidă de plictiseală sau să fugă în lume să se însoare cu vreo bloagă de spiţă îndoielnică şi cu moravuri uşoare.

Vara asta, la pisici se poartă tenişi mai mari cu cinşpe numere, vechi şi jerpeliţi (să-i numim simplu jeguri) şi coifurile. Prezintă Pisicu, zis şi Vali Pungă, de la Drina Models.

În ultimele zile singurele lucruri memorabile pe care le-am făcut au fost:

1) mi-am luat o pereche de opinci ca de mireasă obosită, care pe la 12 noaptea, în mijlocul horei se descalţă de pantofii cu toc de 10 cm şi sare în papucei albi ascunşi - slavă Domnului - de crinolină.

2) am discutat cu un căluţ. În timp ce-i dădeam bretonul la o parte din ochi mi-a suflat în faţă. Avea respiraţia caldă şi mirosindă a fân.

2008-07-16T14:24:00.002+03:00

Lenny, Lenny te iubim că ca tine nu găsim!

N-am nimic de spus, voiam doar să mă dau mare că o să mă duc la concert la Lenny Kravitz. Mi-am luat bilete, deci dacă supravieţuiesc până pe 26 o să-l şi văd. La Metallica n-a fost să fie, n-am avut cu cine, n-am avut cum, n-am putut să stau noaptea trează să păzesc site-urile cu bilete. Deci mergem la Lenny, că are multe lucruri în comun cu Metallica, de exemplu este şi el tatuat. Iar baterista lui Kravitz este mai frumoasă decât Lars. Dacă mai e în formaţia lui. Oricum nu mă interesează nici de bateristă, şi prea mult nici cum şi ce cântă Lenny. Important e să-l văd în toată splendoarea lui.

Zilele astea trebuie să exersez, să ascult albume calumea, ca să mă prezint totuşi documentată la faţa locului.

Am o presimţire că publicul o să fie predominant feminin.

Până săptămâna viitoare o să spun o mică rugăciune în gând încontinuu, fără să număr pe rozariu însă.

„Dear God, lately am suferit mult

Please make Lenny wear a sleeveless shirt”.

Again:

Flori

2008-07-15T13:47:00.001+03:00

Uneori mai rămân singură acasă perioade lungi de timp. Cu mamaie de fapt, dar ea nu se pune. Şi o dată mi-a spus „Nepoţica mea dulce şi scumpă, ai băută apă? Ai mâncat? Dacă da, ia mai udă şi tu florile alea, că sunt pe moarte şi ne blastemă”. „Mda, Hai că o să le ud”. O să, o să ...şi nu le ud niciodată, că nu prea mă interesează de ele. Sunt frumoase dar nu pot să le vorbesc, n-am chef să le îngrijesc. Îmi plac copacii, mi-am ales un copac, l-am îmbrăţişat (not in a Maitreyi way), da’ n-am simţit nici o energie traversându-mă prin rădăcini din picioare până-n cap. Şi l-am abandonat. Merg doar din când în când să verific dacă nu l-au tăiat să construiască vreo terasă sau bloc pe locul lui. Se spune că plantele fac bine, absorb energiile negative, mai ales dacă le plasezi după principii feng-shuiste. Energii negative absoarbe şi Pisicu, cu o putere de zece ori mai mare.

Bineînţeles, există şi plante speciale, pe care dacă le creşti cu grijă de când sunt mici, le oferi lumină şi dragoste, le ascunzi în şifonier de privirile invidioase şi le scoţi doar din când în când să te minunezi la ele, îţi oferă în schimb o mare fericire. Ca să vină Prinţişoru în vis tre’ să moară floarea.

Confuzie de boli

2008-07-10T07:20:00.002+03:00

Ce bine ar fi să poţi să zici: „N-am fost nici o clipă îndrăgostit/ă. A fost doar o gastrită.” Să-ţi recapeţi demnitatea. Când tresăream din cinci în cinci minute şi speram că te gândeşti la mine, convinsă fiind că avem noi o comunicare mai specială, şi de fapt mă gândeam doar eu la tine, ei bine, a fost autoconvingere. Fluturii în stomac sunt o chestie diafană şi frumoasă, dar i-am confundat cu banale tresăriri de durere fizică. Biete dezgustătoare furnici în stomac. Mi-am tratat dragostea cu Omez şi m-am trezit la realitate. Când mi se vedea inima cum bate prin haine groase, nu era emoţia de-a te revedea. Era doar o aritmie întâmplătoare. Acum îi domolesc cadenţa cu exerciţii de respiraţie învăţate de la yoghini. Totul a fost o mare păcăleală.

Există diagnostice de genul depresie anxioasă cu manifestări somatice. Adică mintea ţi-o ia puţin razna şi pune stăpânire şi pe corp. Simţi pe bune greaţă, ai atacuri de panică. Mintea n-are dinţi să-ţi roadă stomacul, dar te îmbolnăveşti de ulcer. Dacă scapi de depresie, dispar şi celelalte simptome. De ce nu poate să fie invers? Mens sana in corpore sano. Iar dragostea e o boală: eşti orb din dragoste, prost din dragoste, bolnav din dragoste. Ce-are dacă o tratezi cu omez şi dicarbocalm? Sunt doctori care tratează simptome fără să afle niciodată care e cauza sau boala adevărată.

Deci, n-am fost nici o clipă îndrăgostită, a fost doar o gastrită. Şi pot oricând să-mi induc stări euforice cu juma de kil de măsline cu chili.

Bucuresti - Patagonia via Marea Neagra

2008-07-07T11:42:00.002+03:00

De fiecare dată când mi se întâmplă ceva aiurea îmi vine să-mi iau câmpii şi să fug în lumea largă. Să uit de toate şi să fac lucruri nebuneşti. Aş pleca în Patagonia singură, cu un rucsac în spate, m-aş face suporter Steaua Roşie Belgrad şi aş da foc la stadioane, aş sări de pe un pod şi aş participa la şedinţe de spiritism. În imaginaţia mea. În realitate, mi-e lene să merg şi până la Romexpo.

Mi-am trimis cortul la mare ca turcu buzduganul, cu o săptămână înainte. I-am urat concediu plăcut, şi abia după cinci zile m-am lăsat convinsă să-l urmez.

La mare m-am ocupat de salvat gărgăriţe. E plină apa de ele, unele îşi găseau stinghiuţe şi pluteau pe ele în derivă ca nişte naufragiaţi. Le pescuiam pe rând pe degete ca să le depun la mal pe câte o scoică sau pe paturi de alge. Le-am cărat până şi pe alea galbene, care arată ciudat. Măcar sunt buburuze? Freaks! Cea mai nebunească chestie la care am participat a fost un foc mare-mare. Nu ştiu ce terasă au demolat băieţii, dar lemnele erau clar dintr-o construcţie. Mă simt cam vinovată că am luat parte. Am mai săpat obsesiv o groapă mare mare în nisip, singură, cu o lopeţică dintr-un set pentru copii. M-aş fi băgat cu totul în ea, dar a venit seara şi a trebuit să renunţ. Oricum, am văzut un om mai ciudat decât mine, care încerca să se îmbrace în alge. Se decorase şi cu un fel de epoleţi algiferi. Încă ştiu să înot: fiind foarte bună, am făcut două bazine de Marea Neagră. Pe cuvânt.

Nu mai există ProPlaca :(

Pisicu şi-a luat cort, doar doar îl iau şi pe el la mare. A rămas acasă cu mamaie.

2008-07-03T10:08:00.003+03:00

E ciudat cum îşi împart oamenii ura. Auzi de întâmplări groaznice, de oameni care fac lucruri crunte şi, copleşit de dezgust, primul impuls e să ştergi totul din minte. N-ai cum să-i urăşti, pentru că ţi-e groază să te gândeşti la ei. Laşi statul să-i pedepsească, te rogi o clipă să-i trăsnească fulgerul, apoi încerci să uiţi şi gata.

Şi mai sunt şi oamenii apropiaţi, cu bune şi rele, oameni care te-au ajutat de nenumărate ori, cu care ai multe amintiri fericite, dar al căror păcat major e că la un moment dat nu te mai iubesc pe TINE, fiinţa unică şi nemapomenită. Pe ăştia îi urăşti cu pasiune şi ţeşi scenarii răzbunătoare. Ura e o chestie fină şi-ţi trebuie multă ţevărie interioară să o concepi. Nu se naşte pur şi simplu, trebuie să aibă o istorie de sentimente amestecate.

Ţi-aş călca ochelarii în picioare, să bâjbâi ca orbul când te trezeşti, ţi-aş răsuci urechile şi te-aş tunde noaptea în somn cu o formă de castron.

Cu ură,

Drina

Linkuri si cuvinte

2008-06-30T13:06:00.000+03:00

1. Într-unul dintre romanele lui Lodge, nu mai ţin minte care că le-am citit hait demult, apărea un scriitor care îşi introduce romanele într-un program de analiza a cuvintelor. Programul îi scuipă „ulei” cu variaţia „uleios” ca fiind cel mai des utilizat cuvânt. În urma experienţei individul intră în pană de idei, suferă de crampa scriitorului şi se gândeşte ce poate să însemne. De ce nu i-a ieşit un cuvânt mai frumos? Uleios cam seamănă cu libidinos.

Mirona scrie despre wordle, un site care face cam acelaşi lucru, analizează frecvenţa cuvintelor. Am băgat cam douăzeci de pagini din scrierile de pe blog şi mi-au ieşit numai conjuncţii, pronume, prepoziţii. Oare aşa apare la toată lumea? Please do try. Ştiam deja că încep aproape orice frază cu „şi”, dar totuşi... Mai apar „sunt” şi „Pisicu”. Adică scriu toată ziua despre cum SUNT eu şi am o obsesie pentru Pisicu. True.

Oare poţi spune ceva despre o persoană în funcţie de cuvintele pe care le alege? E clar că după subiect poţi să pui diagnostic psihic sau să reperezi grafomani. La fel şi după caligrafie. Dar după simple cuvinte, independent de frază? Dacă foloseşti cuvinte cu multe consoane, eşti mai dur? Dacă bagi interjecţii multe eşti vivace?
Eu dacă las la o parte prepoziţiile şi conjuncţiile, aş putea să jur că îmi iese ca frecvenţă de top verbul „a începe” şi că „a reuşi” sau „a sfârşi” lipsesc cu desăvârşire. „Începe” e un artificiu bun şi verb de legătură în frază care te scoate din multe încurcături, dar luat independent, cam ce spune? Că încep de toate şi nu termin nimic? Ca sufăr de o neputinţă? Dacă merg mai departe cu explicaţiile îmi vin nişte răspunsuri hilare şi nu vreau să ajung acolo.

2.La Literanista am citit despre un site care oferă soluţia pentru cititul la serviciu fără să te prindă şeful. Pe mine m-a amuzat ideea.

3. De ce tot formaţiile de rock, punk etc au cele mai frumoase coregrafii? Ca de exemplu, Vampire Weekend aici. Mai e şi melodia asta mai veche cu băieţii ăia care dansează pe bandă. Altele nu-mi mai aduc aminte, dar dacă ştiţi, treceţi-le aici, ca sa am cu ma delecta.

Later edit:

Concluzia dupa incercarile cu wrodle e urmatoarea.

Ma bucur ca nu sunt singura care a obtinut doar conjunctii, prepozitii etc. Au mai fost si Evans, Irina, si Kamzara.

Lui Gramo i-a iesit rabinul

Iar lui Vio, "barbatul femeia" Deci se poate :)))

Pisicu de Aur

2008-06-24T21:26:00.000+03:00

M-am gândit să-i schimb numele lu’ Pisicu în Pisicu de Aur. Fără legătură cu nuanţa blăniţei, care e oranj dovleac. „Blond!!! mi se miaună din spate. Sunt blond cu ochii galbeni. Constituţie atletică. Îmi plac plimbările prin cartier la răsăritul soarelui. Sunt un tip romantic.”
Whatever...

Cum scriam, vreau să-i zic Pisicu de Aur pentru că am investit o groază de galbeni ca să scot un pisic mişto din el şi încă mai avem de lucru.
Am fost la cabinetul veterinar Ortovet, respect pentru pacient. Pe Pisicu l-am închis cu şapte lacăte în cuşca de oraş şi am pornit-o cu metroul. Alegerea lui: e ecologist şi vrea să-şi reducă lăbuţa de carbon. S-a plâns tot drumul că puteam să-i iau o cuşcă mai elegantă. O să o decorez cu nişte abţibilduri Hello Kitty – for the next time. În metrou a vorbit cu două fete, le-a spus că merge la doctor, dar, normal, nu pentru că i s-a rărit blăniţa de pe burtă. Uneia i-a spus că e grav rănit în urma războaielor pisiceşti din cartier, iar celeilalte că suferă de epuizare de la petrecerile underground (adică din subsolul blocului nostru) pe care le dă cu pisicile rave de la scara 3.
O să facă nişte injecţii, deci mai mergem la doctor. Dacă vedeţi o fată cam zăpăucă cu un pisic bombănind şi strigând după fete pe stradă: it’s us!

Lu’ Pisicu i-a căzut şi un fir de mustaţă, lucru rar şi nemaivăzut. L-am găsit eu pe birou şi vreau să fac o vrajă de dragoste cu el. Îmi mai trebuie un picior uscat de broască montană şi cenuşă de maci galbeni culeşi de-o babă.

Pisicu raverul mă bate la cap să recomand o melodie care cică e ultimul răcnet pisicesc seară de seară în subsol. Mă rog, nu ştiu dacă să am încredere în cineva care crede şi că „Şoricelul Aurică” e o capodoperă muzicală.

Deci melodie:

The Music
Asculta mai multe audio Muzica »

Drina dances alone

2008-06-20T09:16:00.000+03:00

Către poşta redacţiei Salut

Bună ziua, numele meu este Drina şi aş vrea să vă cer părerea într-o problemă delicată. În ultimele zile mi-am cercetat trecutul şi am ajuns la concluzia că, de-a lungul timpului, mi-a plăcut de următorii băieţi: un tobar, un librar, un bibliotecar, un băiat de la cablu, un băiat de prăvălie, mai exact feronerie, un chitarist, un manechin, un băiat care studia fluturii şi un cartograf. Menţionez că în niciunul dintre cazuri, băieţii nu mi-au răspuns cu aceleaşi sentimente. Ba din contră. În schimb, m-au plăcut doi poliţişti comunitari, un avocat, un agent de vânzări şi un agent imobiliar. Pe care i-am refuzat la rândul meu. De supărare, agentul de vânzări şi-a luat concediu săptămâna trecută şi a plecat la Euro 2008. A mai fost şi un băiat din Vamă, care m-a plăcut fooooarte mult pentru o noapte, dar nu pot spune sigur ce profesie avea, căci nu m-a interesat câtuşi e puţin.

Vă rog mult să mă sfătuiţi cum aş putea să-i îndepărtez pe poliţişti şi să câştig dragostea librarilor şi chitariştilor. Pentru întregirea profilului personal, adaug că, deşi citesc reviste pentru adolescenţi eu am terminat demult chiar şi facultatea. Săptămâna aceasta cineva m-a întrebat dacă am terminat liceul, apoi m-a mângâiat pe cap şi-a zis că-s tare cuminţică. Aşadar, ce e de făcut, ar trebui să fiu neconformistă: să-mi pun un pierce în limbă, unul în sprânceană şi să-mi fac tatuaje tribale? Ar trebui să citesc mai mult? Vă rog să trataţi problema mea cu maximă seriozitate. În ultimul timp numai la cele expuse mai sus mă gândesc. La serviciu nu mă pot concentra, ascult muzică melancolică toată ziua, iar şefa a ţipat azi la mine, de-am crezut că or să-mi sară căştile de pe urechi.

Vă mulţumesc anticipat,

Drina balerina . :))

Bonus:

Anda Calugareanu - N-am noroc
Asculta mai multe audio Muzica »

Anda Calugareanu - Mi-a iesit in cale un baiat
Asculta mai multe audio Muzica »

Peisaj alb

2008-06-19T13:31:00.000+03:00

Afară sunt 30 de grade, iar mie îmi vine să ascult melodii despre iarnă, cu nopţi polare care nu se mai termină, cu îngheţuri şi viscole.

Parca aş revedea şi Noi albinoi.

The cold Swedish winter
is right outside
and I just want somebody
to hold me through the night

17 iunie

2008-06-17T19:32:00.000+03:00

05.00 - Mă trezesc, îl arunc pe Căţelu afară, îl adun pe Pisicu din faţa uşii după ce ieşise afară la 04.00
Mă apuc să citesc cursurile pentru ultimul examen la master şi constat că habar nu am de nimic, nu reţin, nu voi termina în veci. Mă amăgesc că învăţ, mai mult ascult muzică.

08.00 Sun o colegă să-i spun că îmi iau de la sine putere concediu, ca să învăţ. Deja mă apucă temerile. De fiecare dată când îmi iau liber aiurea, ceva nu merge bine.

10.00 Cocârjată de atâta învăţat şi cu capul duduind de muzică, mă hotărăsc să merg la sală. Dacă tot sunt liberă, de ce nu? Dă-le naibii de cursuri, o să citesc în timp ce fac bicicletă. Când să ies pe uşă, sună mobilul de sub canapeaua din bucătărie. Mă strecor să-l recuperez, dau să mă ridic, colţul mesei îmi intră în spate. Cad la loc sub masă, vorbesc de acolo la telefon. E o colegă din alt oraş: „Unde naiba eşti? Te-am sunat de vreo patru ori. Azi aveam conferinţa online. Ai uitat?” „Aa, nu, acum mă conectam. Numai puţin.” Mă târăsc în patru labe până pe hol, cu un junghi în spate, Căţelu crede că ne jucăm, mă muşcă de picioare. Mă ridic pe un perete şi pornesc spre calculator. Arunc rucsacul şi tenişii, unul ajunge în capu’ lu Căţelu care mârâie o înjurătură. Cu un picior pornesc calculatorul, mâinile le folosesc ca să lipesc microfonul căştilor cu nişte leucoplast cu rivanol. I’m in: „Hello! Vai ce bine să vă aud. Am pierdut mult?”. „Da. Tot. Tocmai ne pregăteam să încheiem”. „Ooo. Mă szcuzaţi”. Mulţumim toţi, inclusiv eu, pentru că ne-am împărtăşit unii altora atâtea informaţii folositoare. Pisicu simte că e un moment important şi sare direct pe tastatură, ca să transmită tuturor colegilor din ţară mesajul „_:;;:_;_:_:” N-am reuşit să îl opresc la timp, picioru din spate a apăsat enter. Pisicu e rapid, scrie la patru lăbuţe a câte cinci degete fiecare. „Băi!! Ce faci! Vrei să-mi faci probleme? După aia n-o să mai avem bani nici de-o conservă ordinară de pate de ficat pentru tine şi-o apă plată cu lămâie pentru mine. Valea de-aici”

10.15 Plec la sală.

12.30 adică o oră de bandă mai târziu, 700 de calorii în minus, un litru de apă băut, un spate şi nişte braţe bine lucrate şi doar 3 pagini din 150 citite pe bicicletă, plec de la sală. Ocol mic pe la Bobocica, pentru bomboane Bucuria şi biscuiţi cu ovăz, nu cumva să slăbesc un gram în urma celor două ore de fitness.

16.00 examen. Reuşesc cumva să-l trec. Cumva fiind prin bunăvoinţa profesorului.

19.00 Pisicu doarme ca un nesi. de şase ore. Mă duc să-l muşc puţin de urechi. Nu că l-ar interesa. Pot să-l împing, să-l ciupesc, îşi încreţeşte nasul şi strânge ochii mai tare, de parcă s-ar concentra să doarmă. Şi avem purici, cred. Ne aşteaptă o noapte grea.

Din nou despre baiatul cu fes rosu

2008-06-15T21:53:00.000+03:00

Postul ăsta e despre ce a fost şi postul trecut: despre The Wave Pictures, cea mai tare formatie a tuturor timpurilor, şi băiatul cu fes roşu. Îmi place de ei pentru că vorbesc despre lucruri simple, pentru că în melodiile lor apar poveşti ciudăţele de dragoste. Au o melodie despre un băiat care se îndrăgosteşte de o vânzătoare de pantofi, şi toate astea îmi sună foarte familiar. Şi cântă frumos rău, au trompeţică şi vioară, şi melodii vesele cu versuri uneori fără sens, dar amuzante. Nu înţeleg de ce nu sunt mai cunoscuţi. După mine ar trebui deja să fie nişte clasici în viaţă. A, şi nimic din toate astea nu au legătură cu faptul că am derulat de vreo douzeci de ori minutul 3.33 din melodia asta, ca să văd râsul adorabil al solistului. 3.33 e număr perfect, mai frumos chiar decât pi şi dacă se nimereşte să zâmbeşti exact la minutul 3.33 eşti un geniu muzical. Am zis. EU. :)

Şi dovada ca e genial:

„A sculpture is a sculpture
Marmelade is marmelade
And a sculpture of marmelade
Is a sculpture but it isn’t marmelade.
She said: with you inside me
Comes the knowledge of my death
But I still have some oranges underneath my bed.”

2008-06-11T19:01:00.000+03:00

Vai, deci sunt de-o neseriozitate crasă. Am zis că mă ţin departe de net, n-am reuşit deloc şi nici n-o să am cum vreodată (doar dacă mă mut în vârf de munte, dar şi-acolo ajung unele reţele).

1. Iar pe blog trebuia neapărat să scriu ca să vă ţin la curent cu ştirile din 1992.

Am citit într-un Evenimentul zilei din iulie 1992, un articol mai tare decât găina cu trei picioare, de era să leşin de râs la bibliotecă peste dosarul cu ziare. Articolul se numea „Un bandit îi ameninţă pe casieri cu duhoarea trupului său”. Lead: „Poliţiştii au reuşit să-l aresteze pe cel mai infam şi rău mirositor bandit care a trăit vreodată pe teritoriul american.”. Adevărul e că şi pe mine m-au ameninţat vreo doi oameni în metrou de dimineaţă, dar nu m-am predat. Dacă eram mai mare în anii 90, ziaristă mă făceam. Pot să inventez articole dintr-astea o groază.

2. Îmi place de băiatul cu fesul roşu din clipul de mai jos. Îmi place căciuliţa lui, cămăşuţa lui în carouri, adidaşii albi şi puloveraşul lui. Şi vreau să mă mărit cu el. Dacă m-ar lua de nevastă, de dragul lui, aş învăţa să croşetez şi i-aş face câte un pulover dintr-ăla în fiecare iarna.

I Gave You My Number, But You Never Called

2008-06-08T16:46:00.000+03:00

Uff că proastă mai sunt câteodată. Îmi fac griji pentru toate prostiile, despre care nici măcar nu sunt sigură dacă sunt adevărate sau doar ţesături în mintea mea. În ultimul timp mă port precum Căţelu când are el chef de joacă şi nu-l interesează că lumea n-are chef de el. Cerşeşte atenţie, cară jucării, mă-mpunge cu botul, sau mă trage de mână. Iar eu nici nu-l bag în seamă, îmi las mâna grea ca un animal mort. Băi, Căţelule, acum că am aflat cum e să-ţi trântească cineva uşa în faţă, să ştii că o să mă joc cu tine când vrei tu, sau măcar o să-ţi spun: n-am timp acum, sunt ocupată peste poate, las că mergem mai târziu în parc. Normal că e minciună, dar tu oricum o să uiţi într-o oră, şi totul se termină elegant. C-aşa-i frumos.

Şi când mă gândesc că e numai vina mea, că am povestit mai mult decât era cuminte despre mine. Trebuia să mă aştept să cad tot eu de proastă, asta după ce m-am simţit niţeluş ca un cobai. S-ar putea să exagerez totuşi, şi pentru o chestie minoră şi o neînţelegere, să mă simt de parcă am căzut de pe un piedestal mai înalt ca Himalaya, să să sufăr mai rău decât a suferit Ion Iliescu când s-a dezis de el un întreg partid, nu doar un om (k, eu scriu ceva despre Iliescu acum, de aici minunata comparaţie).

A, şi mai trebuie să renunţ la internet o perioadă and get a fucking life. Nu de alta, dar tocmai acum, când am o groază de scris, am dezvoltat un comportament de evitare a muncii. Am căpătat un tic urât: la fiecare cinci minute, fac trei refresh-uri pe desktop, apoi iau la rând cu refresh-ul toate paginile deschise în browser. Somebody please stop me! Încerc să nu mai citesc nimic de pe net o perioadă. Poate între timp mai pun mâna pe o carte. Nu mai scriu nici pe blog. O să dorm cu DEX-ul sub cap şi cu Îndreptarul ortoepic, ortografic şi de punctuaţie pe piept, să-mi intre un flux de cuvinte în cap şi să mi se ducă virgulele direct la inimă. Când mă întorc o să folosesc minimum trei neologisem per frază şi virgulele or să se aşeze instinctiv. Si o să scriu lucruri coerente. Nu ca postul ăsta.

Aşadar, pentru vreo saptămână, două aşa, până mă lămuresc ce e cu mine, mă despart de internet şi încerc să evoluez doar unplugged. Ca Bob Dylan înainte de 65’ :))

Atitudinea conteaza

2008-06-07T15:22:00.000+03:00

Mi-a cumpărat Mum un tricou pe care scrie „Red Hot Red Head”. Mum nu înţelege engleza, şi probabil nu şi-a dat seama how inappropriate it is. Practic pot oricând să mă trezesc şi cu un tricou cu gigolo americano / macho italiano 600 $ bucata. Ei bine, eu chiar am purtat tricoul ăsta penal. M-am gândit că dacă oamenii nu observă how hot I am, mai bine le spun eu din prima. Deci, uitaţi-vă la mine cât sunt de bună! Să-ndraznească cineva să creadă altceva! Atitudinea contează: dacă tu crezi despre tine că eşti frumos, deştept, descurcăreţ începi să-i convingi şi pe ceilalţi. Iar mesajele de pe tricouri sunt persuasiune curată: ce ţi-e scris pe tricou aia ţi-e dat :).

Cineva mi-a zis cândva: „Da’ de ce încerci tot timpul să-mi demonstrezi că eşti proastă?”. Între noi fie vorba, nu încerc deloc, it comes naturally to me :). Deci de-acum m-am hotărât, o să lucrez la stima de sine, o să mă conving în primul rând pe mine că sunt foarte bună. Am auzit că pentru cei care vor să se lase de fumat există nişte casete cu mesaje subliminale pe care le asculţi toată ziua şi noaptea, în timp ce dormi, şi ţi se întipăreşte în minte că ţigările sunt naşpa. Eu o să-mi pun un audio cu „I’m hot, totally hot and getting hotter every day.” La serviciu, o să port un tricou cu „Hard Working girl. And Smart.” Iar pe oglindă o să scriu cu dermatograful „Eşti cea mai frumoasă!”. Vai, dar pe măsură ce scriu, încep deja să mă îndrăgostesc de mine însămi and soon i’ll start making sweet love with myself.

Later edit: Am uitat: Azi am fost la examen cu un tricou cu o oaie desenata pe el. Am trecut, deci ma gandesc ca profu a citit thriller-ul asta ovin si stie ca unele oi sunt sclipitoare.

Politica interna si externa

2008-06-06T09:29:00.000+03:00

1. Am descoperit în Piaţa Bobocica un magazin cu dulciuri aduse din Republica Moldova. Poate nu mai sunt aşa bune ca pe vremuri, dar numele te îmbie în continuare să mănânci o tonă de bomboane Bucuria, Valurile Mării, Lapte de pasăre, Melodia, Do Re Mi, Dor, Griliaj, Macul Roşu, Miracol, Basm cu umplutură şi, cea mai tare, Bucuria Amară. Asta da brand naming. Îmi aduc aminte de colega Ludmila, care de fiecare dată când mergea acasă ne aducea bomboane dintr-astea. Să nu credeţi că sunt animată de o poftă vicioasă de dulciuri şi că mă gândesc toată ziua la mâncare. Nope, doar că dulciurile Bucuria, schimbul de studenţi moldoveni frumoşi si povestile cu racheti mi se par a fi pilonii principli în consolidarea relaţiilor cu fraţii de peste Prut, îndeosebi pe plan economic şi cultural, în desfăşurarea lor pornindu-se de la realitatea existenţei a două state cândva unul :))

2. Sfârşitul ăsta de săptămână se anunţă plictisitor, n-avem nici măcar o votare să ne înveselească. Eu la început n-am vrut să votez, deşi îmi zicea toată lumea că nu-i frumos, trebuie să ne exercităm drepturile câştigate cu greu. Tot cineva mi-a spus şi că dacă nu-ţi place nici un candidat, dacă ţi par toţi o apă ş-un pământ, poţi să alegi în funcţie de doctrină, dar la vot tot te duci. Ei bine, eu am fost dintotdeauna în cuget şi-n simţire o mică socialistă şi am votat în consecinţă. În calitate de socialistă nenorocită îmi doresc politici de protecţie socială pentru oricine, de la căţel la purcel, şi mai ales să se împartă la toată lumea Bugatti Veyron-ul lui Căşu’ cel Mic. Aşadar mi-am rupt din preţiosul timp şi, în drum spre sala de fitness, am trecut pe la secţia de votare. Doresc să mă plâng totuşi de calitatea materialelor de la urne: a trebuit să moi ştampila cu scuipinol ca să-mi ajungă pentru toate formularele. Şi am încurcat şi formularele puţin. Deci, dacă nu doriţi ca soarta ţării să fie decisă de pe-afarişti ca mine care nu sunt în stare nici să pună fiecare formular în urna corespunzătoare, eu zic să mergeţi la vot. Luaţi exemplu de la ştefăneşteni (?), care sunt gata să-şi dea şi viaţa pentru binele comunităţii. Ce naiba, doar n-au ei mai mult spirit civic decât noi? :))

3. În oareşce legătură cu punctul 2, la mine pe stradă se schimbă bordurile din nou. Pentru a doua oară în ultimele şase luni. Suntem strada care are tot timpul borduri proaspete. În spatele blocului, avem nişte meterze borduristice, adică două rânduri de borduri, unul peste altul. Ca să nu ne ia viitura blocul.

2008-06-02T19:26:00.000+03:00

Nu ştiu ce să mă mai fac cu Pisicu’. Am zis eu mai demult că are o burtică pufoasă şi s-ar putea înţelege că e grăsun. Dar, în ciuda pufoşeniei roz, Pisicu’ e slab ţâr- Mum zice că în curând or să ne reclame vecinii la Protecţia Animalelor. Dar chiar n-am ce să-i mai fac, îi cumpăr tot ce vrea el de mâncare, la început se aruncă disperat să mănânce, apoi se plictiseşte. Îl îndop cu vitamine, suplimente hipercalorice, pastă cu omega 3 şi creatină, deci ar trebui să fie beton. Blana îi cade în continuare şi e mai jerpelit şi amărât decât o pisică maidaneză de 25 de ani. A făcut două tratamente până acum, s-a săturat de soluţiile pe care le pufăi pe el în fiecare seară. Într-o lună, a făcut baie de trei ori (tot cu şampon special), de mai multe ori decât fac unele pisici într-o viaţă întreagă. După ce iese din apă tremură ca prostu şi trebuie să dorm cu el strâns în braţe, înfăşurat în două pături. Şi e aşa cuminte, ţi se rupe inima când îl vezi cum stă şi suportă. Dar se simte că e trist şi nu-i mai convine deloc situaţia. (Ce să-ţi fac, mă, Pisicule, dacă eşti bolnăvicios?). Câteodată i se pătrăţeşte botul de tristeţe şi i se reliefează în de-amănunt obrajii prin piele. Are cearcăne cum au băieţii ăia mici, slabi şi palizi pe care-i ţin părinţii nemâncaţi şi-i maltratează. Săptămâna asta cred că mergem din nou la doctor pentru alte analize. Ar fi al patrulea doctor veterinar.

Despre inot

2008-05-30T06:09:00.000+03:00

Cineva a ajuns la mine pe blog căutând „copil beţivan”. Zilele astea mi s-a făcut dor de vacanţă şi de mare. Copil beţivan meets marea meets prostia din capul meu=> text despre cum am învăţat eu să înot.

Ei bine, se făcea că eram în Vama Veche, anul trecut, când aveam frageda vârstă de 23 de ani. Ziua am mâncat doar rondele de cereale expandate, am dormit pe o bancă la terasă şi am băut numai apă plată cu lămâie, spre disperarea şi uimirea barmanului, care a început să mă recunoască drept „fata cu apa”. Seara am băut cu restul oamenilor nişte vin, cantitate neglijabilă pentru un om normal, pentru mine licoare cu efect de alcool etilic. În minutul doi, mi s-a aşternut un zâmbet mare pe faţă şi am începtu să repet aceeaşi frază de câte trei ori. Ok, eu mai demult am observat că atunci când sunt ameţită I tend to act slutty şi simt nevoia să mă agăţ de gâtul oricărui om de pe o rază de cincizeci de metri. Iar acum, de fiecare dată când beau ceva, intru în alertă: stai domne cuminte, potoleşte-te, abţine-te. Şi, în consecinţă, arăt ca un roboţel speriat. Revin la anul trecut în Vamă. Cum nici restul lumii nu era într-o stare mai respectabilă decât a mea, am petrecut o seară în hlizeli, dansuri şi cântece. Ni s-a părut că vecinii de la o masă se uită urât la noi, A. a propus să arunce cu mine în ei, eu am propus să-i rupem un picior lui A. şi să-i batem cu el. Până la urmă am uitat care era planul şi ne-am văzut de ale noastre. Târziu în noapte, în drum spre pătuţurili noastre, ne-am întâlnit cu o fată care făcea chetă, şi pentru că eu eram setată pe varianta mea moralistă şi foarte corectă, i-am ţinut o predică despre cum nu e deloc frumos ce face. Când fata deja râdea de nu mai putea, m-au tras prietenii de-o mână şi m-au condus uşurel spre cort. M-au băgat în sac cu forţa, în timp ce ţipam: nu m-am spălat pe dinţi!! Nu am voie să merg la culcare până nu mă spăl pe dinţi. Nu eram îngrijorată că dimineaţa voi avea o gură deloc sărutabilă, ci mă gândeam mai degrabă la Zâna Măseluţă în varianta horror şi la lecţiile de sănătate din clasa a treia. That’s how fun and relaxed I’m under influence.

Dimineaţa m-am trezit prima, uşor mahmură. M-am împiedicat de nişte unii that didn’t make it to their tents. I-am zgâlţâit niţel cu piciorul, băi sculaţi-vă, soarele e pe cer. Ei au mormăit ceva indescriptibil, eu le-am aruncat, tot cu piciorul, nişte nisip rece peste feţe. Nişte plictisitori şi neinteresanţi. Am pornit singură în apă să mă distrez maxim. Din mers mi-am înşfăcat şi casca de apa. Ok. Nu mai credeţi şi voi tot ce scriu. N-am luat casca de cauciuc, că doar nu eram la recuperare la Băile Olăneşti. Eram în Vamă, unde nivelul de coolness e cel mai ridicat din România şi dacă porţi costum de baie cu mânecuţă sau cască de protecţie, se despică nisipul şi te trezeşti la Techirghiol, cu nămol la genunchi, împotriva artritei şi reumatismului. Mi-am luat doar lăbuţele de scafandru şi ochelarii de protecţie. Cum executam eu în apa de la mal nişte figuri de balet sincron (în sincron cu mine însămi) m-am trezit că îmi mişc în mod coordonat membrele şi că înaintez. Doi metri, da’ totuşi reuşesc să mă menţin. Asta după ce ani de zile tot felul de oameni s-au chinuit să mă înveţe să înot. Între timp, se animaseră şi corturile de pe plajă, şi un răcnet care vroia să semene a Iggy Pop răzbătea până la mine. Se ştie că în Vamă oamenii se trezesc cu chitară în mână şi cu melodii celebre în gând. A. intră în apă. „Băi, ia uită-te la mine!”. „Mda, ce e?”. „Eşti prost? Nu vezi că înot. Fără minge, fără colac, fără vestă de salvare.” „A, da? Mişto. Ia vezi cât de repede poşi să înoţi zece metri mai încolo, că mă trece un pişu.” Eu: „Aaaa!” Bătăi disperate de braţe, valuri mai mari decât ar face monstrul apelor. Zece metri fără probleme.

- Fin -

P.S: Pentru mine Vama înseamnă un singur lucru: locul unde am învăţat să înot.

Soarele face veveritele sa traverseze aiurea

2008-05-27T22:04:00.000+03:00

Se apropie 1 iunie, au venit şi căldurile cele mari, e vară în toată regula. No good. Am stat azi câteva ore în soare, am faţa roşie şi m-am bronzat ca tractoriştii, până la mâneca tricoului. Până mai adineaori mi-am ţinut o pungă de legume congelate pe faţă, spre ostoire. Mum zice că mă port tot timpul ca un ou care se teme să nu se spargă. E prea cald, e prea soare, e prea frig, prea aglomerat, prea repede etc. Puteţi să-mi spuneţi Humpty Dumpty de acum. Sau mai bine Handi-Dandi. Eu de mâine nu mai ies din casă decât deghizată în mexican, cu pălărie de paie cu boruri mari, ochelari negri şi bandană trasă peste faţă.

Pe drumul spre Ialomiţa, ne-a sărit în faţa maşinii o veveriţă care nu ştia să traverseze corect. Inconştienţă crasă. Am ţipat şi eu şi colega mea, ei i-a zburat telefonul dintr-o mână (cu cealaltă conducea şi mânca pufuleţi în acelaşi timp). A dat rapid înapoi – Ok, asfaltul e curat. Drive on. Nu e nevoie de ceremonii funebre păgâne.

Tot azi mi-am luat încălţări de vară :) şi am văzut maci.

Frisca in filmele indiene

2008-05-24T10:15:00.000+03:00

Săptămâna asta am fost tristă şi am afişat toată ziua o faţă plouată. Asta până azi de dimineaţă, când butonând telecomanda am dat pe KanalD peste un film indian. Şi era o secvenţă cu nişte oamenii care n-am înţeles exact ce fac: are they having sex? Se bat cu mâncare? Se întâmplă multe lucruri ciudate în porţiunea asta de film: un băiat şi-o fată stau pe nişte scări, apoi ea întinde piciorul şi ca la un semn de comandă alunecă amândoi până la baza scărilor. Pare o operaţiune dureroasă, dar ei zâmbesc cu toată gura şi cântă. Apoi în bucătărie toarnă tot felul de mâncăruri pe ei. Căpşunile şi frişca sunt o chestie demult expirată în India. Acolo se merge pe principiul more food, more fun. Poate sunt o depăşită, dar singurul lucru la care m-am putut gândi e că au făcut o mizerie groaznică în bucătărie. Doi nesimţiţi. Clipul e şi pe youtube, dar e not suitable for minors, deci trebuie să vă înregistraţi ca să îl vedeţi. Nu vă îngrijoraţi, e total inofensiv, eu l-aş lăsa liniştită pe Pisicu să se uite la el. Şi încă nu sunt sigură dacă e amuzant sau am avut eu, după o săptămână de depresie, o izbucnire maniacală de râs cu lacrimi. Alt semn că sunt puţin dusă e că am petrecut o oră căutând numele filmului în indiană şi apoi clipul pe youtube. A, şi în film secvenţa e mai lungă decât ce apare pe youtube. După ce băiatul încearcă să-i scoată fetei ochii cu un jet de şampanie, într-un cimitir de maşini, o aruncă pe parbrizul unei maşini, apoi se pupă cu ea în cupa unui excavator care îi ridică spre cer. Pe bune. It’s mind blowing.

P.S. Tocmai am atins culmea blogging-ului: să povestesc clipuri de pe youtube.

Ploua

2008-05-21T21:22:00.000+03:00

Pisicu a simţit încă de azi după-amiază că o să plouă. Şi-a scos nasul pe geam şi a amuşinat aerul greu, apoi s-a postat pe pervaz. N-a tresărit la tunete, a stat cuminte să-şi încarce blana cu mici particule de electricitate din aer. Îi place mult să stea pe pervaz când plouă. Numără picăturile şi se îngrijorează doar că o să se umple de stropi de noroi pe burtă dacă iese afară. Nu e nimic ca mirosul de praf pe care cad primii picuri de ploaie şi ştie şi el asta.

Soră-mea a sunat disperată de la ţară că s-a stârnit o vijelie groaznică şi a plouat cu piatră. Plânge şi bebeluşul de frica tunetelor. S-au rupt norii şi torente au culcat toate roşiile la pământ. Bujorii sunt îngropaţi în noroi. Păcat că nu sunt la ţară. Poate m-ar fi prins ploaia în luncă. Să-mi spargă capul pietrele, să mă zgârâie pe faţă bucăţi de gheaţă şi să-mi umple spatele de vânătăi.

Când eram mică ploua mai mereu torenţial. Vara, la ţară, se inunda bătătura cu apă călduţă de ploaie şi direcţionam şuvoaiele cu mătura către grădina. Dar mai întâi de toate trebuia să fugim după puii de găină să-i prindem înainte să moară înecaţi. Intram sub şura de paie şi îi apucam de câte o aripă ca să-i scotem din baltă. Cu oamenii e mai greu. Nu mai au demult aripi, nu ascultă şi nu vor să fie traşi înapoi.

2008-05-20T00:05:00.000+03:00

Draga C,

Nu mai contează ce spun acum, dar oricum ...pour la beaute du geste, să ştii că-mi pare teribil de rău şi că de două zile am un nod în gât şi-un ghem de lacrimi în ochi. Eu şi încă vreo două sute de fete. M-au invadat de nenumărate ori fluturii, pulsul mi-a luat-o razna şi n-am zis nimic niciodată. Am pierdut o groază de bătăi de inimă, pentru că n-am vrut să le ascult. Am frecat şerveţele între degete, am rupt etichete de sticle şi m-am uitat la tine prin cioburi verzi. Din generală s-au dus trei: înec, asfixiere, supradoză. N-au trecut decât zece ani, dar dacă se strigă catalogul or să răsune multe ecouri. Ca la reuniunea din Cişmigiu et Comp, când din bănci răzbătea câte un „Absent. Dispărut pe front”. Doar că peste noi n-a trecut nici un război, murim aiurea.Toamna trecută, într-un bar sordid, printr-un fum gros care îmi ascundea îmbujorarea prostească, ne-am trezit vorbind despre copii. Ai râs de mine că sunt rea. Că e imposibil să nu-mi placă deloc copiii, să nu vreau să mă căsătoresc vreodata. Tu ai zis că ştii sigur că la un moment dat o să ai o familie, cel puţin doi copii. Well, guess you’ll never make it. A fost prea întuneric în pasaj.

Tot felul

2008-05-15T21:33:00.000+03:00

1. Avem la serviciu o colegă nouă, care de la început ni s-a părut cam ciudăţică. E de treabă, dar are un stil de face glume cam nepotrivit uneori. În plus, ne-a zis la un moment dat că se fereşte să lucreze pe calculator pentru că are tot felul de ghinioane, i se blochează dischetele, nu i se salvează documentele etc. Noi ne-am uitat întrebător unele la altele şi n-am zis nimic. Dacă ei i se pare ok să-şi facă listuţe şi documente scrise de mână ... fie. În următoarele zile însă, în prezenţa şi prin mijlocirea ei, s-au produs următoarele fenomene: s-a ars un bec, s-a oprit lumina de două ori, s-a stricat un calculator, s-a pornit alarma aiurea şi s-au defectat liniile telefonice. O credem în continuare ciudăţică, doar că acum a dispărut nota ironic-îngăduitoare pentru a fi înlocuită cu o oareşce teamă.

2. Pisicu şi Căţelu se şuşotesc în spatele meu, convinşi că nu-i aud. Ţes un plan diabolic să fure camioneta în care un vecin de bloc cară lactate Paco şi să fugă cu ea într-o văgăună de la marginea Bucureştiului. După ce vor fi încheiat marea ghiftuire cu smântână, să facă pierdută camioneta pe fundul lacului Snagov, ca să şteargă orice urmă. Nu ştiu dacă să le spun că distribuţia se face dimineaţa şi probabil camioneta e goală seara, când o parchează vecinul în spatele blocului. Aţi văzut că se plimbă maşini de îngheţată printre blocuri? Eu am dat peste două, în zone diferite ale Bucureştiului, şi mai degrabă aş jefui una dintr-astea.

3. Văd că în campanie toată lumea se bate pe voturile pensionarilor. La mine în cartier erau afişe cu seria de spectacole „Zilele pensionarului bucureştean” susţinută de Cosmin Guşă. Cântau Cătălin Crişan, Mirabela Dauer, Veta Biriş etc.

Acum ceva vreme se anunţa că or să fie mărite pensiile veteranilor de patru ori. Oamenii ăştia ar trebui să aibă cel puţin 88 de ani acum, câţi veterani oare mai trăiesc? Pot să le mărească şi de 14 ori pensia că nu e mare gaură în buget. Oricum până se hotărăsc guvernanţii să aprobe legea mor şi ultimii trei veterani.

4. Şi un gând care nu-mi dă pace şi mă face să mă frământ toată noaptea: dacă Adrian L’enfant Prodige şi-a schimbat numele in Adi de Vito, pe Kid Rock de ce îl cheamă la fel şi la patruj’ de ani? In ce ar putea sa-si transforme numele?

Mici placeri duminicale

2008-05-11T12:19:00.000+03:00

Duminica, de obicei, merg la piaţă cu Căţelu. Astăzi, teoretic trebuia să cumpărăm nişte legume înşirate de Mum pe o listă, dar la faţa locului am fost ademeniţi de băbuţe şi ţigănci şemechere şi am uitat complet de „document”. Aşa că ne-am întors acasă cu urzici bătrâne şi necomestibile de prin grădinile unei cloanţe, ştevie fibroasă de la o băbuţă blajină, ultima leurdă roasă de gândăcei şi adunată de ţigănci de prin pădure. Am mai îndesat în săculeţ şi nişte garofiţe şi albăstrele jumulite – ofertă promoţională - 2 lei bucheţelul. E piaţa plină de căpşuni uriaşe, semn că toată lumea a comandat vrejuri căţărătoare de prin reviste. Parcă tot nu sunt aşa bune ca alea mici, tufe pe pământ. A, şi am găsit legături de mentă tot la nişte ţigăncuşe care îşi împărţeau o cutie mare de colivă pe tarabă. Ne-am făcut nectar de căpşuni cu pere şi mentă proaspătă.

Eu, pitzipoanca

2008-05-08T22:00:00.000+03:00

De când a apărut, tot urmăresc blogul cu pitzipoance. Eu n-am cont de hi5 şi chiar nu ştiam că există cultura pitzipoancelor. Mai vedeam eu pe stradă fete sclipicioase, dar nu e nimic deosebit, în orice generaţie a existat un grup de fete înnebunite după auriu, aşa că n-am făcut legături. Abia acum am aflat de nebunia cu Dolce and Gabanna, Versace etc. şi furoarea pe care o stârneşte animal print-ul. Am mai şi râs, deşi n-aş avea nici un drept, pentru că până la urmă toţi avem penibilităţile noastre, numai ca fetele alea suferă în plus şi de puţin exhibiţionism şi se vâră practic singure în gura lupului.

Aşadar, cum stăteam şi mă hlizeam, alter ego-ul meu a pus stăpânire pe mâna dreapta şi mi-a dat o palmă peste ceafă, apoi a încercat să-mi izbească şi capul de tastatură: „Ce te râzi, fată? Te crezi mai deşteaptă?”. În urma acestei altercaţii cu mine însumi, am reflectat adânc şi am ajuns la concluzia că într-adevăr nu-s cu nimic mai brează decât o pitzi.

Fiind spălată pe creier de ani întregi de citire a revistelor pentru femei şi a celor de terapii naturiste (care nu zic că n-ar fi bune, numai că în mâna unei femei raţionale, nu interpretate de d-alde mine) şi cu industria cosmetică boncăluind continuu în mintea mea, fac tot felul de lucruri stupide. De exemplu, urmez un tratament intens împotriva pistruilor, cu o cremă îmbogăţită cu acizi de fructe, deşi n-am avut în viaţa mea nici măcar un pistrui amărât. Dar e mai bine sa previi decât să intervii, nu? Când cineva pe care ar fi trebuit să-l ducă mintea să facă nişte complimente mai interesante de atât mi-a spus că am o piele foarte elastică (wtf?), în loc să sesizez ridicolul, m-am bucurat tare şi mi s-a părut a fi încununarea tuturor eforturilor mele de a-mi da seară de seară cu tone de ulei şi lapte de corp şi de a dormi astfel, exact ca o mumie îmbălsămată. Folosesc în fiecare zi cremă de corp cu sclipici. Înveşmântată fiind din cap până în picioare, nu observă nimeni că eu pe dedesubt lucesc mai ceva ca un extraterestru de pe planeta Sclipirea. Dar ce contează? Mă simt deosebită ştiindu-mă tăvălită prin praf de stele. Beau un ceai care se numeşte „Pure beauty” şi care nu e dintr-ăla de slăbit. De la ceaiul ăsta care promite „frumuseţe genuină” mă aştept să mă transforme într-un om cu chip de înger sau măcar să-mi mărească ochii, să-mi pună nişte silicon în buze etc.

După flash-uri cu mine supunându-mă acestor practici tembele de înfrumuseţare, în plus şi complet inutile, mă declar mai ceva ca o pitzipoancă.

P.S. Mă gândeam dacă să public textul ăsta. Şi-apoi mi-am adus aminte: ce mişto că nu mă cunoaşte nimeni!

Magia lu' Pisicu

2008-05-04T15:34:00.000+03:00

Câteodată, în timp ce vorbesc cu el, din adormit şi plictisit cum e, Pisicu se face deodată atent. I se măresc pupilele, mustăţile i se arcuiesc sau i se mişcă explorator şi urechile i se ciulesc. Îşi schimbă expresia, şi de la starea lui de linişte trece brusc la o mină curioasă sau uneori speriată. Şi dacă mă uit mai bine la el, Pisicu nici măcar nu e atent la ce vorbesc cu el. Se uită prin mine sau alăturea. Ba îşi dă şi capul puţin într-o parte să vadă mai bine ce se petrece în spatele meu sau aiurea prin cameră. Îi urmăresc traiectoria privirii să văd ce-l nelinişteşte şi ... nimic. Doar aer nemişcat, nici un curent care să poarte fulgi de plop, nici o muscă sau vreo umbră strâmbă pe perete. Totul e amuţit.

- Hmm... Ce vezi tu, Pisicule? La ce umbră străvezie cocârjată deasupra mea te uiţi? E moşu’ de la parter mort acum doi ani, întors să-mi pună coarne şi să mă măscărească? Las’ că şi eu l-am chinuit toată copilăria cu ciocănituri în uşă şi bătăi în geam neaşteptate. Sau poate e porumbelul ăla pe care l-a împăiat moşu şi l-a plâns zile în şir la moarte şi pe care fiică-sa l-a aruncat la ghenă când a moştenit apartamentul. Ştiu... Îl vezi pe îngerul meu. E frumos Pisicule? E blond ca în icoane şi cu veşminte diafane? E legat de umărul meu cu lanţ de argint înfăşurat de trei ori de glezna lui ca să nu scape? Ce zice? Mă place măcar aşa umpic? Sau abia aşteaptă să scape din lanţ?

Da’ Pisicu e plin de mister şi nu răspunde. Are şi el secretele lui. Ştiu doar că poate să vadă mai multe decât mine şi e mai sensibil chiar decât clopoţelul japonez de vânt atârnat în iedera de la geam sau decât dream catcher-ul de deasupra patului. Clopoţelul nu simte toate duhurile ca Pisicu şi nici dream catcher-ul nu opreşte toate visele urâte cum le prinde Pisicu şi le ascunde în buzunarele de la urechi.

Cronica de cronica

2008-05-02T20:25:00.000+03:00

Sunt tare amărâtă. Am organizat cu Pisicu zilele tematice Bob Dylan. Trei zile la rând l-am ascultat fără întrerupere, am adormit pe muzica lui, ne-am trezit cu „Girl from the North Country” în minte, ne-am uitat la filme şi documentare despre viaţa lui. De fapt, mai mult eu. Pisicu a stat cocoţat pe monitorul de la calculator şi doar îşi lăsa capul în jos, cât să-şi lipească botul de ecran la fazele mai importante. Şi cu cât vedeam mai multe filme, cu cât ascultam mai mult, cu atât ne plăcea mai mult de Dylan. Şi ce prietene drăguţe avea. Joan Baez vorbeşte şi acum tare frumos despre el şi el despre ea la fel. „Ce atitudine domne’. Ai văzut ce-i punea la punct pe jurnaliştii ăia enervanţi? Şi ce slăbuţ şi încercănat era. Aşa ca mine” zice Pisicu. „Da. Just like Pisicu.” Ce mai, suntem fani adevăraţi Bob Dylan. Nişte originali. Doar nouă şi altor câtorva milioane de oameni ne mai place de el.

Toate bune şi frumoase până mi-a venit ideea să citesc „Bob Dylan, Cronica vieţii mele vol 1”, pe care mi-am luat-o acum un an (parcă) de la Bookfest, exact când se lansase, dar pe care am tot amânat să o citesc. Şi am fost cumplit de dezamăgită. Nu-mi venea să cred. Bob care scria nişte versuri atât de frumoase, care stătea zile întregi aplecat peste maşina lui de scris, a produs chestia asta?!!! Şi apoi mi-a picat fisa: traducerea e de vină, e făcută cu picioarele (ca să mă exprim delicat). În primul rând titlul, care în engleză e simplu „Chronicles vol 1” şi în română a ajuns „Cronica vieţii mele”. Nu e nici o cronică a vieţii lui. Cartea e mai mult o colecţie de observaţii ale lui Dylan. Scrie prea puţin despre el ca să fie cronică sau autobiografie. Îşi aduce în schimb aminte în detaliu cum arătau colegii lui de apartament, atmosfera din barurile new yorkeze ale anilor 60, scrie despre cum se compun melodii, despre filme şi reclame, trece în revistă ce cărţi a citit şi ce a învăţat din fiecare. Îşi dă cu părerea despre orice, exact ca pe un blog. Un recenzent al cărţii în engleză remarcă „a simple style, in sentences so rhythmical and driving that they sound — well — like poetry”. Poezie pe dracu. În română s-a pierdut totul, şi-a lăbărţat Dan-Silviu Boerescu (el a făcut traducerea) stilul de elev de clasa a şaptea peste toată cartea şi a distrus-o. E plin de gerunzii, de cuvinte traduse aiurea şi de propoziţii ale căror timpuri nu se potrivesc. Dylan a scris totul simplu, şi Boerescu bagă numai pronume preţioase şi repetitive. Bob era un om relaxat, the cool guy, şi cartea asta îl face să pară „a stiff guy”.

Boerescu are o obsesie cu pronumele „acesta” şi îl introduce în aproape toate propoziţiile. „Citisem mult pe tema asta. Voltaire, Rousseau, Martin Luther – tot felul e vizionari şi revoluţionari. Mă simţeam de parcă i-aş fi cunoscut personal pe toţi aceştia”. Trebuia să bage şi „aceştia”?? Eu zic că se înţelegea despre cine e vorba. Nu e o carte pentru retardaţi.

„Clopote de fier, de aramă sau de argint – eram familiarizat cu sunetul lor distinct, anunţând slujba de dumincă, pe cele de peste săptămână sau pe cele de sărbătoare. Ele băteau şi când murea cineva important.” Bine că ne-a zis „ele”, altfel nu ştiam cine bătea.

Bob Dylan stătea cu bunica lui şi vorbeau mult. Şi îi zice bunică-sa:

„Întotdeauna vor exista unii pe care nu ai cum să-i învingi. Efectiv uită de ei, lasă-i să se ducă.” Muamăă, bunică-sa lu Bob Dylan vorbea cu „efectiv” ca Sandra Stoicescu.

„Pompierii vin mai tot timpul să facă verificări, în aer plutind întodeuna o spaimă nedefinită.” E din nou la modă gerunziul??!!

„Toată lumea spunea că semăna cu Brigitte Bardot şi ea chiar arăta aşa.”

„Am crescut cu toate aceste informaţii şi obişnuiam să tremur de emoţie când se difuzau aceste seriale.” Deci eu înţeleg din traducerea asta că Bob, uitându-se la seriale, îşi crease un fel de reflex, un obicei al lui – să tremure de emoţie. Apărea genericul şi îl şi apuca tremuriciul.

A, şi cea mai tare traducere:

În original e aşa:

„I used to sit there mesmerized listening to Blue Yoder singing „I’m a Tennesse hustler, I don’t have to work”. I didn’t wanted to have to work either.”

Şi traduce Boerescu:

„Obişnuiam să-l ascult fascinat pe marele Blue Yodeler cântând „Sunt un vagabond din Tennesse, nu am de ce să muncesc”. Nici eu nu aveam vreun motiv să mă apuc de treabă, de asemenea.”

Astea sunt nişte exemple luate aşa la întâmplare, dar toată cartea e la fel. Şi e enervant, mie mi se pare de-a dreptul ilizibilă. Fiecare frază e scrisă de-a-ndoaselea. E o durere, dacă citeşti cu voce tare îţi scrâşnesc maxilarele de la atâta împotriveală.

Eu pe Dan Silviu Boerescu îl ştiam până acum ca director editorial Playboy. Citisem de el în celebra demisie a lui Jean Lorin Sterian, care tot circula pe net acum câţiva ani (demisia nu Jean Lorin) şi pe care am ajuns să o studiem până şi la un seminar din facultate. Îl mai ştiu puţin şi de la televizor, de când apărea el pe la Teo cu diverşi iepuraşi şi le prezenta ca pe nişte cai de rasă: „Se spune despre Kylie Minogue că ar avea cele mai frumoase picioare din lume. Dar nu e adevărat. Antoaneta, ridică-te în picioare, te rog. Ia uitaţi-vă. Nu-i aşa că are picioarele mai frumoase ca Kylie?”.

Nu putea să rămână la treburile lui playboistice? De ce vrut neapărat să traducă o carte?

Bine că am găsit versiunea în engleză pe net. Audiobook. Abia aştept să o ascult citită de Sean Penn cu vocea lui hârşâită.

Scarlett canta

2008-05-01T10:38:00.000+03:00

Au ieşit la iveală pe net înainte de vreme două melodii de pe albumul lui Scarlett Johansson cu interpretări după melodii Tom Waist. Aş fi vrut să spun cu „versiuni cover”, dar sunt aşa de departe de ce cântă Tom Waits încât nu merită. La început am crezut că au ajuns pe net înainte să fie finisate, prelucrate sau sunt doar nişte încercări. Dar nu, sunt pe bune, chiar aşa sună Scarlett cântând: nasol. E ca şi când m-aş fi înregistrat eu în sufragerie, vocea n-are nici o putere, se aude de parcă ar cânta într-un borcan, instrumentele acoperă totul. Probabil ea a luat-o mai mult ca pe o joacă, şi nici nu intenţiona să cânte bine. A făcut un album aşa ca să fie, să se mai distreze între filmări.

Ia ascultaţi aici:

Copii, bunici, incest

2008-04-30T18:04:00.000+03:00

Zilele trecute mi-am adus aminte de o carte pe care am citit-o în timpul liceului. Genul de carte al cărei subiect nu ţi-l mai aminteşti, nu ştii cum le chema pe personaje, dar senzaţia pe care ţi-a lăsat-o a fost indelibilă şi simţi şi acum ce-ai simţit când ai citit-o prima oară. Nu mai ţineam minte nici cine a scris cartea, nici cum se numea. Singurele cuvinte care îmi stăruiau în minte erau: incest, bunică, pedofilie, muci, promiscuitate, masturbare, mizerie. Totul învăluit într-o uimitoare inocenţă şi poezie care te umplu de tristeţe şi te emoţionează până la lacrimi (cred că am şi plâns când am citit-o). Vocea naratorială se confundă cu cea a unui băieţel de un an, doi, care face parte dintr-o familie cu mulţi copii, toţi jerpeliţi, mucoşi. Cu un tată beţivan depravat şi o mamă care toarnă în fiecare an câte un copil. Cea care avea grijă de copii era bunica. Am citit cartea în franceză şi atunci am învăţat ce înseamnă „chatouiller”: bebeluşul mergea de-a buşelea prin bucătărie, se învârtea printre picioarele bunicii şi îi gâdila gleznele elefantine.

Am încercat vreo două zile să-mi aduc aminte cum se numea cartea asta, am făcut tot felul de căutări idioate pe net, cu aşa nişte cuvinte de referinţă am dat peste site-uri care numai despre cărţi nu erau şi sigur o să fiu menţionată pe nişte bloguri la categoria căutări de tot râsul. În fine, cu ocazia asta am dat peste o altă carte, "Flowers in the attic", tot cu copii, bunici şi incest. Patru fraţi închişi în podul unei case fabuloase de o bunică inumană, obsedată de păcate. Trei ani de izolare în care îndură pedepsele şi torturile bunicii fără să-şi piardă o clipă candoarea: îşi inventează jocuri, se alină unul pe altul şi cresc plante la lumina lucarnelor. Am găsit varianta audio pe un torrent, am ascultat-o şi e foarte frumoasă. E aşa bine să-ţi citească cineva cu intonaţie, deja mă plictisisem de vocea liniară din capul meu. Eu şi în gând vorbesc tot încet şi cu prune în gură, de nu înţeleg nimic.

Într-o dimineaţă m-am trezit cu titlul primei cărţi de care am povestit în minte. Noaptea e un sfetnic bun, iar eu ţin minte totuşi unele lucruri, doar că îmi ia mai multe zile până le reactivez (dacă ar înţelege şi ăştia la serviciu că nu-s proastă chiar rău de tot, doar mai înceată...). Cartea se numeşte „Une saison dans la vie d’Emmanuel” şi n-am găsit-o pe net şi nici la Institut nu o au. Deci rămân doar cu amintirea a ce am citit demult. Poate e mai bine aşa.

Am pus putin din "Flowers in the attic" pe trilu. Dacă vrea cineva să asculte, pot să uploadez si restul capitolelor.

Un peste doar pentru mine

2008-04-26T15:47:00.001+03:00

M-am hotărât să mănânc un peşte. S-a sacrificat Domnu’ Iisus pentru mine, poate ş-un peşte să se jertfească pentru Drina. Îl imolez pe altarul din nordul casei cu o lovitură scurtă, dar precisă de pumnal şi sărbătoresc cum se cuvine minunea învierii.
Am dat sforă în ţară despre intenţiile mele acum câteva zile şi toţi peştii, cum au auzit, au fugit, care sub un coral, care sub butuci aduşi de ape sau sub mormane de alge. A trebuit să bată Triton cu furca în pământ ca să-i adune pe toţi pe-un tăpşan subacvatic.
„Ce ne facem? Unu dintre trebuie să se sacrifice. Aşa ne-a fost înţelegerea, Drina are voie o dată pe an să-l mănânce pe unul dintre voi. Nu se oferă nimeni? Nu e nici un curajos care să se arunce înainte, cu pieptul dezgolit, în furculiţa căpcăuniţei?”
Nici un răspuns, toţi peştii tremurau şi tăceau mâlc. Unii mai bătrâni s-au şi scăpat pe ei de frică, de s-a tulburat apa în jur.
„Eu, eu vreau să mor”, a ieşit un peşte mic în faţă ţipând din toate branhiile. Purta pe cap, în stil ninja, o banderolă de alge.
„Taci din gură!” l-a tras o ştiucă urâţică, cu toţi dinţii pe dinafară, în spatele ei. „Numai eu ştiu cât m-am chinuit cu tine să te fac din mormoloc peşte şi acuma să-mi faci una ca asta. Potoleşte-te. Poţi să ieşi din lac sâmbătă, să te duci la vulcan cu tâmpitu de văru-tău, poţi să fumezi alge halucinogene sau să faci bungee jumping în Groapa Marianelor, dar să te bagi singur în furculiţă nu permit!”
„Ok. Nimeni? Nu vreţi să predaţi pe nimeni? Votăm?” a întrebat Triton.
Şi au început peştii să tremure mai abitir, le cădeau solzii de pe ei de stres, le stăteau ochii să explodeze. Şi de la atâta tremur s-a format un val, care s-a unit cu alt val şi tot aşa până s-a format un val uriaş care putea să inunde toată Asia de Sud şi să omoare o groază de oameni. Numai din cauză c-am vrut Io să mănânc un peştişor. Noroc cu Triton care şi-a învârtit furca de câteva ori, a prins valul şi l-a stăvilit. Oricum, după faza asta m-am lăsat păgubaşă şi las peştii în plata Domnului să facă ce-or vrea.

CocoNelly

2008-04-26T10:13:00.000+03:00

Eu n-am nimic de spus, vroiam doar sa va arat ca exista oameni mai nebuni decat mine.

Ia uitati aici:

Ce-am mai facut noi

2008-04-23T06:58:00.000+03:00

Pisicu a făcut baie cu ocazia Sfintei Sărbători a Paştelui, şi-a pus zgărdiţă bio anti-purici, îmbibată în esenţe ierboase. Acum miroase a mentă de la o poştă. Tot cu ocazia asta ne-am dat şi noi seama ca la origine are gulerul alb, nu crem.

Căţelul s-a tuns foarte scurt şi se vede clar că sub blăniţă are pielea roz cu buline gri. Eu cu Pisicu ne-am prăpădit de râs când am observat chestia asta.

Pisicu: Dude, you look like a pig!

Căţelu: Băi tufă, băi mentosană, scuteşte-mă.

În rest, ne-am luat multe jucării. Pisicu s-a simţit mereu mai mic şi mai amărât decât Căţelu şi tot bătea apropouri „Aoleu, ce singur sunt şi ce mă plictisesc”. Până la urmă a ajuns să mă roage direct „Ia bă şi mie o broască. Una mică verde.” I-am luat una de pluş.

I-am luat şi un şoarece făcut din blană de iepure, da’ nu ştie să se joace cu el, doar îi smulge ghemotoace şi le împrăştie prin casă.

Am mai furat de la aniversarea unui copil de un an un coif de carton. Ăsta îi place: îl târăşte prin casă de elastic şi-l auncă în sus.

În casa cuiva am văzut un pămătuf de praf făcut din pene roz. Mă aşteptam să sară de pe undeva şi vreo menajeră sexy îmbrăcată în uniformă cu fustă scurtă şi bonetă albă. N-a apărut nimeni, aşa că am smuls patru pene roz din pămătuf. Îi plac şi astea lu Pisicu. Le arunc de la înălţimea mea suverană şi Pisicu sare după toate patru în acelaşi timp. În aer execută un şurub plus un flic flac cu aterizare pe două lăbuţe, cu cel puţin două pene în gură. Dacă îl învăţ să facă şi o rostogolire cu revenire în reverenţă pentru public, pot să-l trimit în turneu cu circul.

Mi-am verificat contul de pe lastfm şi cineva a ascultat The Editors – Racing Rats de 108 ori. Pisicu a fost. Îşi pune melodia asta pe repeat şi visează cu ochii deschişi cum se amestecă printre şobolani duduind de grăsime şi aleargă toţi către victorie.

Eu ascult Anouk zilele astea. A scos un album nou în noiembrie, da’ io n-am ştiut până acum. Şi mă gândesc de ce apare Angelina Jolie în topurile alea stupide de prin reviste ca cea mai frumoasă femeie din lume. Că nu e. Anouk e mai frumoasă şi are o mână întreagă tatuată, nu ca Angelina doar nişte chichineţe de tatuaje.

Intrebari

2008-04-21T22:46:00.000+03:00

Întrebare din Serai de-acum o mie de ani: Cum arată zilele şi noţile voastre?

Zilele mele sunt ca o bancă poziţionată într-o intersecţie. Stau pe ea cuminte, nu mă vede şi nu mă bagă nimeni în seamă, în schimb eu observ cam tot ce se perindă prin faţa mea. Şi ţin minte doar lucruri mărunte, niciodată chestii folositoare. În ultimele zile am văzut: un porumbel care ciugulea dintr-o pâine întreagă scăpată de cineva pe jos, un căţel care dormea într-o scorbură, pe Jean Lorin mâncând în metrou.

Nopţile îmi sunt ca un teren de joacă. Uneori, când băncile din părculeţul dintre blocuri nu sunt ocupate de tot felul de indivizi, îl duc pe Căţelu pe la 12 noaptea să îl dau în roată. Apoi, cât mă aşteaptă el ameţit pe nisip, eu mă dau în leagăn. De la leagăn mi se imprimă o oscilaţie pe creier şi am un somn agitat. Îl enervez pe Pisicu (normal), se supără şi mă muşcă. Şi uite aşa ne batem ca proştii în somn.

Mai am şi nopţi cocon, în care mă ghemuiesc cu faţa în pernă şi cu mâinile încrucişate sub mine, fiecare palmă pe umărul opus. Mă trezesc dimineaţa cu ele amorţite şi nu pot să le mişc de durere. O jumătate de oră îmi furnică sângele şi încerc să omor gândacii de sub piele mai ceva ca un drogat în sevraj.

Întrebare de la Gramo: 5 calităţi care îţi câştigă respectul (câştigă, nu impun).

responsabilitatea: oamenii care se ţin de treabă, serioşi, pe care n-ai niciodată cu ce să-i prinzi pentru că îşi fac treaba cum trebuie
modestia: oamenii care ştiu că sunt deştepţi, buni etc., dar îşi dau seama că tot mai au multe de învăţat
încrederea în sine: oamenii care se cunosc pe sine, care ştiu ce vor şi ce pot.
empatia: oamenii care sunt atenţi la ce se întâmplă în jurul lor şi-i înţeleg pe ceilalţi. Cei care nu sunt atât de pătrunşi de ei înşişi încât să uite că mai există şi alte fiinţe.
hotărârea: să fii gata să treci peste o groază de obstacole ca să îndeplineşti un lucru pe care ţi l-ai propus

Yeap, frumoase calităţi, care mie îmi lipsesc cu desăvârşire.

Aş fi curioasă ce-ar avea de povestit Oceania despre calitati, zile si nopti.

Doua intamplari ciudate cu niste catei

2008-04-18T06:08:00.000+03:00

De-a lungul vieţii m-au muşcat mai mulţi câini. Niciodată grav, acum sunt destul de întreagă încât să raportez cele mai recente două atacuri.

Primul s-a petrecut în toamna lui 2007, în Parcul IOR. Ieşisem la alergat, fără Căţelu, care se întâmpla să fie la ţară, la un parastas. M-am îmbrăcat într-o pereche de pantaloni foarte largă, care la fiecare pas flutura pe lângă mine. Cam toţi câinii pe lângă care am trecut, de la maidanezi la păpuşele de apartament cu funde în păr, de la dulăi la chihuahua, absolut toţi m-au lătrat. Doar un câine apatic, abulic sau grav bolnav ar fi rămas indiferent la perindarea pantalonilor ălora prin faţa lui.

Da’ pe un maidanez l-am scos rău de tot din sărite. L-am văzut cum se uită la mine de la vreo suta de metri. Apoi se ridică şi porneşte furibund, cu ochii fixaţi pe pantaloni. Deşi alergasem deja o tură de parc, trebuie să fi avut rinichii plini de energie, pentru că nu mi-a fost teamă câtuşi de puţin. M-am oprit şi l-am aşteptat. Căţelul deja băgase în viteza a cincea, urechile lipite de cap pentru formă aerodinamică, gura întredeschisă. S-a aruncat direct pe pantalonii mei, i-a prins, a descris o curbă prin aer şi a rămas cu o bucată de material în bot. N-am fost în stare să zic decât „Ce-ai, bă?? Eşti nebun??”. O clipă a rămas şi el uluit, apoi a plecat mai departe la treburile lui. Mai târziu am înţeles că patrupedul era de la Poliţia Modei şi a vrut să mă pedepsească pentru un mare ne faux pas în modă. Avea un înalt simţ estetic şi n-a suportat oroarea, sacrilegiul pe care l-am comis când am luat nădragii ăia pe mine. Nici măcar nu i-am mai dat lu Mamaie să-i peticească. Mi-a făcut un bine când i-a sfâşiat şi m-a lăsat fără ei.

A doua întâmplare s-a petrecut într-o librărie, unde un căţel angajat să facă relcamă la nişte produse m-a alergat prin tot magazinul. Era un căţel dintr-ăla de burete, cu un om înăuntru. Ăştia şi iepuraşii sunt tare drăguţi. De exemplu, să fii sticluţă sau gogoaşă mi se pare foarte trist. Verişorul meu a lucrat ca iepuraş acum câţiva ani, în Mall-ul din Vitan. Povestea că arabii aveau ceva special pentru el. Vitan-ul e pentru arabi cam ce e Colentina pentru chinezi. Ţin mult la el şi au tot felul de afaceri pe aici. La un moment dat aveam trei familii de arabi în bloc, acum a rămas doar una. În fine, povestea văru-meu, că arabii ăştia mici veneau mereu să se joace cu el la Mall şi îl înconjurau ca un trib, unii îl trăgeau de codiţă, alţii săreau să-i smulgă urechile, unii vroiau să-l împungă cu capul în burtă. Înăuntru costumului de iepuraş, e foarte cald, cam 50 de grade, stors de vlagă, chinuit, când mamele nu erau atente, văru-meu îi mai trăgea şi el pe copchilaşi de urechi, le dădea câte o scatoalcă. Am făcut paranteza asta ca să înţelegeţi cum se simt animalele de promoteri.

În librăria de care povesteam mai sus m-am dus într-o dimineaţă, când era cam goală. Şi pe căţelu ăsta n-avea cine să-l chinuie şi se cam plictisise. A început să-mi facă semne cu lăbuţele, să se învârtă, să danseze. La început am zâmbit, m-am simţit cam ca la Disney. Apoi a început să se sară pe după rafturi, să mă sperie. „Ha!!” – lăbuţele de burete ridicate ameninţător deasupra capului. Mă mutam la alt raft, el venea tiptil prin spatele meu. Cum înfăşoară hoţii de cai, copitele cailor în cârpe, aşa îi înfăşurase şi corporaţia picioarele căţelului în burete, să se apropie pâş pâş de clienţi, să se insinueze în sufletul lor. Deodată mă trezem trasă de păr, gâdilată ... chestii d’astea de căţei. Vreo doi oameni rătăciţi prin librărie se uitau la noi şi râdeau. Li se părea că mă hârjonesc parte în parte şi râd cu căţelul. Eu de fapt fierbeam şi mă gândeam că aş vrea să-i bag pe gât o enciclopedie Larousse, apoi să-l trântesc peste masa din centru, să-l îngrop în ultimele apariţii editoriale. L-am văzut luat de ecarisaj, dus la un adăpost mizer, în aceaşi cameră cu alte zeci de căţei nervoşi care îi smulg bucăţi de burete din costum sau îl dezbracă de tot şi-şi fac culcuş din el.

Cam astea au fost cele două întâmplări ciudate cu nişte căţei în miezul zilei. A ajuns cineva până aici cu cititul? Ok. S-a terminat. Ai scapat.

8 lucruri despre mine

2008-04-15T20:48:00.000+03:00

Acum optsprezece posturi, Smilla mi-a dat o leapşă: spune opt lucruri aleatorii despre tine şi dă leapşa mai departe la opt prieteni.

Iată opt lucruri senzaţionale despre Eu:

- La 14 ani, înainte de examenul de admitere la liceu, timp de două săptămâni am băut zi de zi câte 8 litri de apă. Dintr-aia de la chiuvetă, cu metale nepreţioase în ea. Nu mai ştiu exact de ce. La un moment dat ţineam sticla de plastic la gură, apa îmi curgea înapoi pe nas, dar tot nu mă lăsam. Ai mei ştiau, dar n-au zis nimic, precauţi să nu mă streseze şi mai tare înainte de examen. După ce-am intrat la liceu, obiceiul a încetat brusc.

- Am citit primul volum din Moromeţii de 6 ori. Pe al doilea doar de două ori. Replica favorită: “Ei, acuma ce-ai rămas cu capul între urechi?! se miră Moromete, călcând încet printre crăcile salcâmului. Desfă caii şi bagă-i în grajd...”

- Cea mai complexă mâncare pe care ştiu să o gătesc este omleta (aia simplă)

- Dacă ar fi să fiu pusă în faţa morţii şi ar trebui să aleg dintre mai multe tipuri de moarte violentă, aş vrea să fiu ucisă de un animal sălbatic. E cel mai corect. În ordinea preferinţelor: panteră, tigru, urs. Fără lupi, cause they’re messy eaters şi merg direct la viscere. Ficatul pentru şeful haitei.

- Într-o vară am stat trei luni singură la ţară. Am avut grijă de găini, am mâncat doi caişi, doi meri (adică rodul lor), am udat roşiile, am săpat etc.

- Odată era să mor înecată. Nu în apă, ci într-o chestie mult mai nasoală.

- Bastoanele mi se par creepy. Ăsta, de exemplu, îmi dă fiori pe şira spinării.

- În viaţa de zi cu zi vorbesc extrem de puţin. Lumea crede că sunt ori retardată, ori enigmatică, ori veşnic supărată.

Ca să vedeţi până unde poate merge sinceritatea pe un blog. De, dacă nu mă cunoaşte nimeni şi nici n-am spus nimănui apropiat de blog :).

Leapşa ar trebui dată mai departe la opt prieteni. Eu n-am opt cititori constanti cu totul, deci ar fi cam greu să respect chestia asta. Aşa că vă rog mult, dacă totusi citiţi şi vă face cu ochiul, să vă serviţi.

Maybe love isn't something that happens to you

2008-04-15T07:02:00.000+03:00

„Maybe true love is a decision. You know, a decision to take a chance with somebody. To give to somebody. Without worrying wether they'll give anything back. Or if they're gonna hurt you, or if they really are the one. Maybe love isn't something that happens to you. Maybe it's something you have to choose.” Aşa zice Brittany Murphy în „Love and Other Disasters”, un film în care apare jumătate din timp dezbrăcată, iar în cealaltă jumătate e îmbrăcată foarte frumos pentru că joacă rolul unei fete angajate la Vogue UK. Cum Brittany este foarte plăcută ochilor mei, m-a încântat şi filmul. Doar pe alocuri m-am dedat invidiei şi ochii-mi verzi s-au băltit şi s-au tulburat mai ceva ca apele unui heleşteu plin de mătasea broştei. În rest, am sorbit o groază de învăţăminte de pe buzele lui Brittany (Jacks în film). Cea mai importantă e cea din citatul de mai sus: dragostea nu te fulgeră, nu pică din cer, trebuie să o cauţi tu. Când mă gândesc ce m-a minţit şi m-a prostit Rebreanu! Am citit “Adam şi Eva” la o vârstă fragedă, când căutam în cărţi adevăruri. Mi s-a împuiat capul cu existenţa sufletului pereche pe care îl recunoşti de la o poştă şi cu iubirea care te păleşte deodată. Am crezut tot ce scria în cartea aia. Dacă îl văd vreodată pe Rebreanu ăsta pe stradă, cred că-i dau cu umbrela în cap for ruining my youth and making me looking for nothing când iubirea vieţii mele putea să fie practic şi colegul de la C – chiar dacă nu-mi plăcea de el, puteam să mă străduiesc şi eu umpic!

Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu e logic şi că, într-o lume cu miliarde de oameni, teoria cu aleşii meniţi unul altuia ar fi cam greu de pus în practică. Ar trebui să ne grupeze Dumnezeu pe perechi zonale, ca să crească şansele de întâlnire. Dacă ar vrea să facă o glumă proastă ne-ar încurca şi ne-ar distribui aiurea, aborigen din Australia cu suedez.

Am fost convinsă cândva că, dacă jumătatea mea e, de exemplu, un membru al comunităţii eskimose din România, o să fiu în stare să-l urmez până la capătul lumii, în Alaska, să vânez balene cu el, să port haine din piele de focă, să mânânc carne crudă de ren şi în zilele de sărbătoare caltaboş de elan.

Am crescut cu obişnuinţa simetriilor şi potrivelilor perfecte: şosete de aceeaşi culoare, puzzeluri, şi reflexii în oglindă. Dar acum am înţeles: suntem o lume de desperecheaţi şi fiecare poate să trăiască liniştit în emisfera lui, fără să se simtă ca o jumătate suspendată într-un copac, în aşteptarea completării. N-o să vină nimeni să se lipească de el cu un click metalic.Thank you, Brittany, for opening my eyes!

Şi o melodie frumoasă, dar cam mincinoasă:

Minunatu de Pisicu

2008-04-11T10:06:00.000+03:00

Câteodată stau şi mă uit la Pisicu şi mă minunez ce creatură minunată mai e. Aseară dormea şi arăta ca un îngeraş. Mă tot miram ce botic roz are Pisicu şi cum pernuţele i se fac fine şi curate când plouă afară (apa de ploaie, chiar şi din băltoace, face bine la ten). Vai, dar ce blăniţă albă şi ce urechiuşe ca două peticuţe triunghiulare de velur crem. Şi cum i se zbat genele ca doi fluturaşi când visează. Ce măiastru s-a arătat Dumnezeu când l-a făcut pe Pisicu! Da’ ce-o fi în capu’ lu Pisicu? Cum o gândi el? Poc. Îi dau un bobârnac în cap.

- Ţe-ai bă de dai... tresare Pisicu supărat.

- Nica’. Culcă-te la loc.

- Nu mai poţ. Activitatea mea cerebrală intrase pe linia unui somn profund, iar tu mi-ai perturbat-o. Uff... Şi mi-e cam foame. Aş mânca o friptură stroganoff. Se bate cu lăbuţele pe burtă.

- Da, da, vezi să nu. O conservă dietetică pentru pisici sensibile nu vrei? Sau nişte pui slab cu legume?

- Hiii. Oftează. Apoi cască şi se întoarce pe partea cealaltă. Mi-a venit somnicu la loc. Hai paaaa.