Magia lu' Pisicu

Câteodată, în timp ce vorbesc cu el, din adormit şi plictisit cum e, Pisicu se face deodată atent. I se măresc pupilele, mustăţile i se arcuiesc sau i se mişcă explorator şi urechile i se ciulesc. Îşi schimbă expresia, şi de la starea lui de linişte trece brusc la o mină curioasă sau uneori speriată. Şi dacă mă uit mai bine la el, Pisicu nici măcar nu e atent la ce vorbesc cu el. Se uită prin mine sau alăturea. Ba îşi dă şi capul puţin într-o parte să vadă mai bine ce se petrece în spatele meu sau aiurea prin cameră. Îi urmăresc traiectoria privirii să văd ce-l nelinişteşte şi ... nimic. Doar aer nemişcat, nici un curent care să poarte fulgi de plop, nici o muscă sau vreo umbră strâmbă pe perete. Totul e amuţit.

- Hmm... Ce vezi tu, Pisicule? La ce umbră străvezie cocârjată deasupra mea te uiţi? E moşu’ de la parter mort acum doi ani, întors să-mi pună coarne şi să mă măscărească? Las’ că şi eu l-am chinuit toată copilăria cu ciocănituri în uşă şi bătăi în geam neaşteptate. Sau poate e porumbelul ăla pe care l-a împăiat moşu şi l-a plâns zile în şir la moarte şi pe care fiică-sa l-a aruncat la ghenă când a moştenit apartamentul. Ştiu... Îl vezi pe îngerul meu. E frumos Pisicule? E blond ca în icoane şi cu veşminte diafane? E legat de umărul meu cu lanţ de argint înfăşurat de trei ori de glezna lui ca să nu scape? Ce zice? Mă place măcar aşa umpic? Sau abia aşteaptă să scape din lanţ?

Da’ Pisicu e plin de mister şi nu răspunde. Are şi el secretele lui. Ştiu doar că poate să vadă mai multe decât mine şi e mai sensibil chiar decât clopoţelul japonez de vânt atârnat în iedera de la geam sau decât dream catcher-ul de deasupra patului. Clopoţelul nu simte toate duhurile ca Pisicu şi nici dream catcher-ul nu opreşte toate visele urâte cum le prinde Pisicu şi le ascunde în buzunarele de la urechi.

Pisicu fabuleaza

EU: PISICUUUU!! Treci imediat la bucătărie.

Enters Pisicu’. Ţopăie, dar are un zâmbet cam încurcat.

- Ţe e? Ţe e? Ţe-am mai făcut?

- „Ţe-ai făcut?!” Ţi-ai băgat picioarele în sendvişurile lu’ Mamaie.

- Eu? Am dormit toată dimineţa. Acum am ieşit din şifonier.

- Şi-atunci de ce sunt urme de pisic pe toate feliile de pâine? Şi de ce eşti plin de icre pe lăbuţe şi mustăţi? Nu vezi că te-am prins ca pe-un grăsun cu degetul în borcanul cu Nutella?

- Oops. Hi hi hi. Păi să vezi cum a fost. Mă plimbam pe masa din bucătărie.

- Ce făceai?!! În fine, zi.

- Aşa. Mă plimbam pe masă. Şi ...şi ... s-a pornit un vânt mare. Exact aşa a fost. A venit o pală de vânt, a deschis geamul. Şi apoi...aaa... apoi a intrat o libelulă mare. Cât mâna ta să tot fi fost. Şi era aşa cu verde, mult verde. Şi cu picăţele mov pe burtă. M-am luat la trântă cu ea. Şi când nu eram atent mi-a aruncat piper şi m-a făcut să strănuţ. Şi apoi m-a îmbrânţit, de-am căzut cu lăbuţili în sendivişuri.

Eu cred tot ce spune Pisicu’ şi, după mine, poate să se urce şi pe pereţi. Dar de data asta, Mum a asistat la toată scena şi tot ea a cerut identificarea vinovatului. Am vrut să fac o demonstraţie de autoritate şi am zis să-i dau lu’ Pisicu’ pedeapsa de gradu trei la pisici. Adică am luat o felie de şuncă de Praga de pe farfurie şi, prefecându-mă nervoasă, i-am trecut-o lu’ Pisicu’ peste mustăţi, cu aparenţa unei pliciuiri. Pisicu’, însă, a prins-o din zbor, a molfăit un colţişor, de poftă. Apoi a fugit repede să spargă o vază. Poate, poate arunc şi cu nişte kaizer după el.

Into the blue

Pisicu’ s-a plictisit de conservele de ton şi sardele şi a început să viseze la alţi peşti.

Aseară m-a întrebat: „Auzi, da’ ce feluri de peşti mai există pe lumea asta?”

„Păi, am zis eu, există peşti cu mustăţi, peşti cu ţepi, peşti cu dinţi, peşti mari şi peşti mici.”

„Hmm, foarte interesant. Şi unde trăiesc? Se poate ajunge uşor la ei?”

„Peştii cu mustăţi, de exemplu, trăiesc la Cora, în acvariu. I-am văzut eu cu ochii mei. Şi mai erau la Cora şi nişte oameni care băteau cu degetul în acvariu de le veniseră la mustăcioşi toţi nervii şi dădeau cu cozile în pereţii acvariului, să-l trântească şi să termine o dată cu viaţa asta.”

Şi ca să nu mai zică lumea că sunt o ignorantă şi-l ţin şi pe Pisicu’ în întuneric, ne-am uitat la un documentar BBC, The blue planet – Sea life.

Apoi, noaptea, Pisicu’ a visat că era delfin şi înota într-o apă albastră şi frumoasă, spinteca bancuri imense de peşti, se învârtea printre ei şi-i mâna în ce parte vroia. A zis că trebuie să fi mâncat peste un kil de peşte de toate tipurile în noaptea aia.

A mai visat şi că a fost la o petrecere cu meduze. Apa era întunecată, iar în jurul lui pluteau meduze fosforescente, meduze ca nişte voaluri, meduze care împrăştiau prin toată apa fâşii diafane. Unele erau colorate, iar una semănă cu un stroboscop. Şi totul arăta ca o cameră cu lasere şi lumini.

În ciuda visului, Pisicu’ n-ar fi prea încântat de scuba diving, fiindu-i frică să se ude chiar şi pe vârfurile lăbuţelor. Aşa că m-am gândit să-i iau un carusel cu lumini. Să stăm amândoi la noi în cameră pe jos, să stingem lumina, să pornim caruselul şi să ne uitam pe tavan cum danseză luminiţele. Şi să ne închipuim că suntem în ocean.

Si o melodie:

Liliacul

Când nu pot să dorm noaptea, Pisicu’ se agită şi el. Când stau şi citesc, nu doarme nici el. Pisicile, când nu mănâncă sau se joacă, îndeobşte dorm. Dacă se aşează, se ghemotocesc, atunci sigur se pregătesc de culcare. Pisicu’ nu e aşa. Câteodată stă întins pe-o parte, lângă mine în pat, şi mă fixează cu ochii ca un bufniţoi.

„Ce te uiţi la mine aşa, băi liliacule? Pune mâna şi te culcă.”

„Ba pardon. Batman” zice Pisicu’.

Îmi pun palma peste faţa lui. Mă muşcă uşor de pernuţele degetelor. Îl aud cum râde ştrengăreşte, cu nasul încreţit şi zice „Fâl, fâl”. Hi hi. Râde singur la glumele lui.

Cui ii e frica de Catelu'

Lu’ Francezu.

Aseară, Căţelu’ era cu Papa afară şi a început să latre feroce la un domn, ba chiar s-a şi repezit la picioarele lui, cu intenţia de a-l speria. Domnu’ respectiv, un français, nu s-a lăsat nici el mai prejos, şi s-a apucat să-l fugărească pe Căţelu’ prin grădină. L-a prins într-un colţ şi i-a servit câteva picioare, dar Căţelu’ a reuşit să-l fenteze aproximativ cu succes. Papa a sărit în apărarea lu Căţelu’, l-a prins pe Francezu’ de umăr şi a vrut să-l tragă înapoi. Pe francez l-au cuprins furiile şi s-a lansat asupra lui Papa şi se tot îmbrânceau prin gardurile grădinii. Papa înjura în română, Francezu’ în franceză.

Noi stăm la etajul unu, şi Mum a surprins toată tărăşenia şi a sesizat imediat imparitatea de forţe, Papa fiind un om în vârstă, cu părul alb, şi mic ca un dopşor, iar Francezu’ un vlăjgan tânăr şi agil. Şi atunci Mum, a luat ce a avut mai la îndemână prin casă, adicătelea o găletuşă de iaurt şi a proiectat-o pe geam în direcţia celor două forţe încleştate, convinsă că îi va potoli pe bătăuşi. Şi-a ratat, însă, ţinta.

Şi cum Papa sărea ca o minge de ping pong să ajungă la gulerul francezului, pe care, conform propriilor declaraţii, intenţiona să-l agaţe în gard, iar Francezu’ dădea şi el din mâini şi picioare furibund, la colţ se ivi o maşină de poliţie. Trebuie să vă spun că eu îmi duc traiul într-un cartier deosebit de periculos :), iar blocul meu este, în mod particular, un cuib de dealeri de droguri, hackeri şi terorişti, aşa că Poliţia face tot timpul raiduri prin cartier. Despărţiţi de poliţişti, cei doi bătăuşi au arătat cu degetul spre motivul discordiei, care şedea într-un colţ cu o faţă vinovată şi tremura de frica închisorii. La care poliţiştii au zis „Ăstaaaaa?!!! V-a muşcat sau ce?”. „Nu m-a muşcat, dar m-a atacat!”.

Trebuie să precizez despre Căţelu că vine în format mic, 30 pe 40 de centimetri, şi e o combinaţie de pechinez cu bichon.

Pe personajul atacat mârşav de un pechinez, l-am văzut de mai multe ori intrând la noi în bloc, dar n-am ştiut qu’il est français. N-aş fi insistat atâta asupra naţionalităţii lui, care dealtfel nu mă interesează, dacă n-ar fi început chiar el să ţipe aseară „Heu sunt frrrancez! Heu sunt frrrancez!”. „Aşea şi? Ai ceva cu pechinezii români?!”

Iată şi mugshot-ul bestiei care a declanşat scandalul şi violenţele de vineri seara din cartierul Vitan.

V-am povestit toate astea ca să vedeţi în ce cartier am copilărit şi ce fel de familie şi vecini am. Poate veţi înţelege de ce uneori scriu nişte posturi foarte triste.

Later edit: Ne-am chinuit să ne dăm seama cine a răzbit în bătaia dintre Papa şi Francezu’. Dar pentru că nu a existat un interpret, nici până la ora aceasta nu s-a putut stabili cine a ieşit învingător. Asta e. O să rămână o enigmă neelucidată a istoriei, alături de alte dileme ca, de exemplu, celebra: dacă s-ar bate Rambo cu Rocky, cine ar câştiga?

La ce mai folosesc Pisicu' si Catelu'

Păi ei folosesc la multe lucruri, dar mai nou o ajută pe Mamaie să se ghideze când sună cineva la uşă.

Noi, când suntem toţi acasă, lăsăm uşa deschisă pentru că e un dute-vino. Cheile de la ghenă, lift, subsol stau pe hol, într-un dulăpior, şi tot timpul se găseşte câte cineva care să aibă nevoie de ele. Iar vecinii intră direct în casă şi le iau după modelul „Ai nevoie de chei? Ştii unde sunt? Intră direct şi nu ne mai deranja cu soneria din activităţile noastre extrem de importante.”

Cu Mamaie, lucrurile stau cu totul altfel. Pe ea am învăţat-o să se ferece în casă şi să nu răspundă niciodată străinilor când e singură, pentru că oameni răi bântuie Vitanul, înnebuniţi să ne fure nouă averile.

O dată mi-am uitat cheile acasă şi Mamaie n-a vrut nici în ruptul capului să-mi deschidă uşa. Mamaie e cam tare de urechi, aude sunetele stridente ca soneria, chiar se sperie de ele, dar nu distinge diferenţele dintre voci, şi nici la desluşit cuvinte nu stă prea bine. Iar eu mă scurgeam pe uşă de disperare. „Mamaie, sunt eu nepoţica ta cea scumpă. În scară-i pustiu şi întuneric. Frica-mi pătrunde în oase.” Mamaie nimic. Stătea ghemotoc după uşă şi tăcea mâlc.

După întâmplarea asta, am luat-o pe Mamaie deoparte şi i-am explicat.

„Mamaie când auzi soneria, te uiţi la Pisicu’ şi Căţelu’. Dacă primu se zburleşte şi al doilea latră ca turbatul, înseamnă că după uşă e ascuns un hoţoman. Dacă dau din codiţe veseli, e unul de-al casei. PRICEPUT ?”.

„HAM ÎNŢELES!!!” a urlat Mamaie înapoi.

P.S. Plec câteva zile la Iaşi. Am auzit că e foarte frumos acolo. Nu ştiu dacă o să am net, dar s-ar putea să-mi prindă bine o pauză. În ultima vreme am luat-o niţeluş pe arătură cu posturi cam lungi si dezlanate.

La piata

Azi am fost la piaţa în aer liber cu Căţelu’. Noi mergem des acolo ca să cumpărăm legume pentru supiţe, dar şi să încurajăm prin gestul nostru micii agricultori. Prin refuzul nostru de a cumpăra legume de la supermarketuri turceşti, noi ne mai arătăm şi dragostea de patrie.

Numai că azi am văzut ceva nemaivăzut până acum. Cum mergeam noi printre tarabe, Căţelu’ a rămas deodată împietrit în mijlocul aleii şi a bulbucat ochii, şi aşa uşor exoftalmici de la mama natură. I-am urmărit traiectoria privirii şi am văzut cauza uimirii lui: o doamnă care ţinea sub braţ, ca pe o poşetă, un chihuahua înveşmântat cu o vestă de piele neagră, bine strânsă pe forme, şi garnisită cu blăniţă animal print pe margine. Era un chihuahua al naibii de sexy. Cre’ că de la duritatea pe care o expira prin toţi porii i se trăgea. Wrauuuu!!!

Apoi Căţelu’ a început să tremure din toţi rărunchii şi mi-am dat seama că îşi înăbuşă un hohot clocotitor. Da' Căţelu’ e cam necioplit şi nu ştie el ce e fashionu’.

Pisicu' si Catelu' intra in istorie

Pentru că am foarte mult timp liber, eu mi-am sondat sufletul şi minţile zilele astea şi am observat ce mult ţin eu la Pisicu’ şi Căţelu’ şi câte gânduri le aloc. Aşa că m-am hotărât să scriu mai mult despre ei şi să le dedic o secţiune specială pe blog. O să râdeţi că vreau să umplu netu’ cu prostioare, da eu vă spun că Pisicu’ şi Căţelu’ ie mici, Google-ul e mare, aşa că mare pagubă în ciuperci nu facem. Mai puteţi să spuneţi că ce au Pisicu’ şi Căţelu’ de merită să scrie cineva atâtea bazaconii despre ei. Nu sunt ei aşa speciali ca Laika, de exemplu, care a ajutat la progresul umanităţii, dar mie mi se par minunaţi, mi-s dragi ca ochii din cap, şi mă uit la ei ca la doi sori. Aşa că de acum încolo o să însemnez tot ce observ eu la Pisicu’ şi Căţelu’. Raportându-mă la scara de valori Drina, mie mi se pare că un demers de felul acesta poate să stea alături de alte cronici ca „Istoria secretă a mongolilor”, şi că activităţile lu Pisicu’ şi Căţelu’ nu sunt cu nimic mai prejos decât faptele de arme ale lui Gingis Khan. Pe parcurs, o să transcriem totul caligrafic pe pergament şi o să depozităm sulurile în dulapul personal din Biblioteca din Alexandria.

Pisicu’, deşi de felul lui e un pierde-vară fără pic de ambiţie, s-a băgat repede şi el şi a zis că vrea să-şi aducă aportul la cercetările ştiinţifice, şi că orice ihtiolog e liber să folosească datele consemnate despre el. „Băi Pisicule, tu te prostişi de tot? am grăit eu mândră că pot să-i arăt ce deşteaptă sunt eu şi ce prost e el. Ihtiologul studiază peştii, iar singura ta legătură cu peştii e că te înnebuneşti după somon fumé. Poate vrei să spui pisicolog.” Pisicu’ a zis doar „Whatever…” şi şi-a văzut după aia de măslinele lui.

Nu vă aşteptaţi totuşi la cine ştie ce literatură, că Drina nu-i vreo Ana Blandiana, şi nici Pisicu’ nu-i motanul Arpagic.

Povestirile astea mai au şi rol sentimental pentru Căţelu’, Pisicu’ şi Eu. Când o să fim noi aşa de bătrâni de n-o să mai avem nici dinţi în gură (lu Pisicu’ îi lipsesc deja doi dinţi mici din faţă, da’ nu se cunoaşte decât când râde), cum spuneam, când o să fim foarte bătrâni, noi o să recitim scrierile astea şi o să râdem de cât de fraieri eram.

Acestea fiind zise, declar începută epopeea Viaţa şi aventurile lu Pisicu’ şi Căţelu’.

Pisicu in carantina

Afară ninge vajnic, fulgi pufoşi se pogoară peste capitală, iar Pisicu a început să chelească.
Sunt câteva zile de cînd mi s-a părut că aparenţa-i e din ce în ce mai jigărită, iar azi în lumina scânteiătoare a zăpezilor, bănuielile mi s-au confirmat. La fel ca un mare procent din bărbaţi, Pisicu, şi-a asortat la burta rotundă pe care o târeşte prin covoarele pufoase ale casei, o frumoasă alopecie difuză. Îi mai trebuie un BMW mic şi, din momentul ăla, o să aibă asigurat succesul la pisicile din faţa blocului.

Încă nu ştiu exact ce a cauzat chelia prematură, dar de ceva timp am observat că Pisicu îşi cam smulge singur smocuri de păr pe care apoi le scuipă. Deci o primă pistă ar fi că, fiind traumatizat atunci când era mic (înainte să-l culeagă subsemnata de pe stradă), Pisicu a rămas cu sechele şi acum suferă de tulburări obsesiv compulsive care îl fac să se automutileze. Sau pur şi simplu e un emo-cat şi îi place să-şi facă rău. A doua versiune, mai prozaică, este că Pisicu s-a procopsit cu un stafilococ.

La aflarea veştii, Mama m-a ameninţat că îl închide pe Pisicu, şi pe mine o dată cu el, în dormitor, ca să nu-l molipsim pe Căţelu şi să-i stricăm blana preţioasă. Eu mă gândesc cu groază că dacă lucrurile continuă aşa, o să trebuiască să îi cumpăr un fâş galben lu’ Pisicu, ca să facă faţă intemperiilor vremii.

Adevărul e că sunt foarte îngrijorată şi mâine merg la doctor să facem nişte investigaţii, numai că Pisicu e foarte stresat de varianta asta, pentru că tocmai a terminat vacinul, rapelul, plus alte operaţii ruşinoase şi tremură şi cuşca cu el când vede că ne îndreptăm către veterinar.

În viitoare posturi, o să vă ţin la curent cu schimbările din viaţa lui Pisicu şi cu evoluţia stării lui de sănătate.